Uitarea începe a se aşterne, încet, peste amintirea Regelui. Va fi, probabil, o uitare respectuoasă, cu străzi şi pieţe care îi poartă sau îi vor purta numele, cu pagini onest scrise (dar puţine) în manualele de istorie, cu docte volume şi dezbateri între specialişti şi, în fine, cu tot mai firavele mărturii ale celor care au trăit vremurile monarhiei. Pe Mihai I, contemporanul nostru, l-am cunoscut în prea mică măsură pentru a vorbi despre el.

M-am numărat printre cei care, în decembrie 2017, au aşteptat mai bine de opt ore până să intre în Sala Tronului din fostul Palat Regal, spre a-şi lua rămas bun de la Regele Mihai. A fost o experienţă unică, în sensul că timpul a curs cu o viteză incredibilă şi fără a lăsa urme de oboseală. Erau oameni veniţi din toate colţurile ţării, femei şi bărbaţi, tineri şi vârstnici. Mă întrebam atunci, mă întreb şi acum: câţi dintre ei, oare, veniseră sub impulsul benign al curiozităţii? În niciun caz nu bagatelizez acest impuls: fără el, dezvoltarea personalităţii democratice ar fi mult mai dificilă.

Ne referim, în cele ce urmează, doar la aceste persoane, excluzându-i pe cei veniţi pentru că Regele reprezenta(se) un reper politic important în viaţa lor: monarhişti, români interesaţi de personalitatea Regelui sau de istoria contemporană şi aşa mai departe. Aşadar, pentru cei aşezaţi „din curiozitate“ în rândul ondulat care aproape că înconjura Sala Palatului, probabil că trebuie să distingem între componenta referitoare la cunoştinţe şi cea referitoare la experienţe.

Dacă prin curiozitate am înţelege doar primul element, probabil că ea putea fi satisfăcută foarte bine şi din fotoliu. De altfel, în acele zile, culminând cu cea a funeraliilor, orice român a putut dobândi din mass media (presupunând că nu avusese timpul sau dorinţa de a o face până atunci) destule cunoştinţe despre Rege şi monarhie, iar analizele au fost adesea interesante. Dar, pentru cei veniţi la Palat sau la Curtea de Argeş, trebuie să fi contat mult alte întrebări: ce voi simţi în cele zece-douăzeci de secunde când mă voi afla în faţa catafalcului? Dar în orele de aşteptare? Ce au simţit ceilalţi? Ce înseamnă, în fond, un astfel de moment?

Poate că speculaţiile de acest tip nu sunt relevante. Dar, până la urmă, înţeleasă la scara întregii societăţi, curiozitatea de acest tip este, şi ea, un obstacol în calea uitării timpurii. Indiferent de părerile lor despre politică, despre forma de guvernământ sau despre personalitatea Regelui Mihai, oamenii aşezaţi la rândul de la Palat au fost, pentru o clipă, mai aproape de istoria ţării.

Născut în zorii României Mari, Mihai I ar fi trebuit să ajungă, cândva, domnitor asupra unei ţări unite, democratice şi prospere – acestea fuseseră, de altfel, speranţele celor pe care i-am omagiat în acest început de decembrie, sub semnul Centenarului. Istoria s-a scris, însă, altfel, iar noi trebuie să înţelegem mai bine ce s-a întâmplat în acel secol atât de tulburat. O putem face, în limite rezonabile, în societatea liberă şi democratică de astăzi, chiar dacă ea este plină de defecte şi nu pare capabilă să-şi îndeplinească promisiunile. Buna înţelegere a trecutului ne-ar putea ajuta să edificăm o comunitate mai bună. Ne-au spus-o, după 1989, destui oameni înţelepţi. Printre ei s-a numărat  şi Regele Mihai.