Caută 
1 MIN
Ellington avea eleganță în zâmbet, în croiala hainelor, în modul cum își conducea big band-ul, cum cânta la pian. Iar dacă nu-l vezi, eleganța fundamentală îi caracterizează lucrările: orchestrale sau pentru pian solo. Se pot asculta ore la rând înregistrările cu muzică de dans realizate de ansamblul său, dar noutatea inovatoare a armoniilor, dispunerea detaliilor de nuanțe și sonorități, finețea ritmului, climatul rafinat – totul individualiza muzica lui Duke până la a fi considerată elegantă, sofisticată.
Motorul propulsor al jazzului de când a început să se dezvolte în zorii secolului al XX-lea pe continentul nord-american a fost potența comercială. Sclavii africani și-au adaptat greu obiceiurile, tradițiile în Lumea Nouă unde au ajuns forțat, modalitatea de a-și exprima nostalgia pământurilor natale, edenice, conflictele cu stăpânii, revoltele, viața sentimentală fiind cântecele intonate doar vocal, ori acompaniindu-se de instrumente simple, de chitară. Așa s-a născut bluesul. Nu au fost uitate nici melodiile de dans originare din Continentul Negru, cel mai cunoscut rămânând peste timp așa-numitul „cakewalk”, „dansul prăjiturii”. După o zi obositoare de lucru, sau omorându-și plictisul, mulți afro-americani orășenizați au preluat de la concitadinii europeni veniți temporar sau pentru toată viața în America, tot în căutarea unei vieți maibune, polcile, cadrilurile, valsurile de pe Bătrânul Continent. Astfel s-au aglutinat într-un nou gen muzical influențe la prima vedere net diferite una față de cealaltă.
Dar succesul muzicii în baruri, restaurante și săli de dans a însemnat în primul rând o afacere viabilă. Patronii localurilor prosperau, posturile de radio, abia apărute la începutul deceniului 1921-1930, își umpleau programele de noapte cu muzica de dans și de ascultare transmisă din marile restaurante în toată America, recepționată satisfăcător în Europa, editurile newyorkeze de pe Tin Pan Alley publicau fără întrerupere melodiile de divertisment – mai rămânea să fie brevetat încă un instrument de propagare: discul. Momentul decisiv s-a petrecut în 1917, când un grup de întreprinzători americani albi au intuit valoarea comercială a înregistrării sonore, iar pentru vânzările rapide, angro, valoarea noii muzici înfierbântate sau romanțioase: jazzul. În anul acela a apărut discul de ebonită pe a cărei etichetă se putea citi, până ce își începea rotația amețitoare, Livery Stable Blues – Fox Trot. Piesa a fost compusă și cântată de Original Dixieland „Jass” Band, alcătuită, nota bene, din instrumentiști albi, constituind intrarea în circuitul cultural și comercial a casei de producție „Victor”, emblematică pentru istoria înregistrărilor discului. Nu am greșit o literă – „jass” – așa a fost numită atunci muzica devenită în scurt timp, considerată și azi, cea mai importantă contribuție a Americii de Nord la evoluția artei moderne a sunetelor cultivate: jazzul. Mai rămâne de precizat că „partea leului’’ din miile de discuri vândute decenii la rând ca pâinea caldă a constituit-o muzica de dans, compusă pentru/ redată de formații mici (combo) ori ansambluri (big bands). Nu voi reproduce acum nici măcar lista selectivă a interpreților celebri, reținuți de istorie, dar voi menționa că majoritatea au cultivat un tip de ordonare a ideilor muzicale, de emisie sonoră care privilegiau accentele, nuanțele tari, percutante, sonoritățile compacte, strălucitoare. Dacă afirm că eleganța stilată, dacă mi se permite pleonasmul, își găsea doar când și când locul în programele înfierbântate de ritm, nu cred să greșesc prea mult.
Dar eleganța nu putea lipsi nici din acest tip de muzică. Au dovedit-o începând din perioada interbelică a secolului trecut mai ales William „Count” Basie și Duke Ellington. Chiar prenumele absente din actele de identitate, dar cu care au devenit cunoscuți, „Count” și „Duke” mă scutesc de explicații. Dar ce nu se poate ignora în orice referiri la Duke Ellington, chiar mai mult decât la Count Basie, este eleganța în toate.
Ellington avea eleganță în zâmbet, în croiala hainelor, în modul cum își conducea big band-ul, cum cânta la pian. Iar dacă nu-l vezi, eleganța fundamentală îi caracterizează lucrările: orchestrale sau pentru pian solo. Se pot asculta ore la rând înregistrările cu muzică de dans realizate de ansamblul său, dar noutatea inovatoare a armoniilor, dispunerea detaliilor de nuanțe și sonorități, finețea ritmului, climatul rafinat – totul individualiza muzica lui Duke până la a fi considerată elegantă, sofisticată. Nu întâmplător una dintre cele mai cunoscute compoziții ale sale poartă titlul „Sophisticated Lady”. Nu este singurul exemplu, mai pot fi amintite într-o dispoziție sentimentală, Preludiu la un sărut, Păpușa de satin, Meditații în re minor, Singurătate. Am dat câteva exemple.
Eleganța muzicii lui Duke Ellington își mai avea izvorul în armoniile impresioniste, deșarfate, poetice, model Claude Debussy. Ellington nu le-a copiat, ci le-a considerat puncte de plecare în aventura armoniei moderne. Aventură ce a fascinat orchestratori inspirați de motivele sale melodice și armonice, inovatori cum a fost pianistul Bill Evans.
Admirabil este că, mai mult decât Bill Evans, care i-a fost emul, Duke Ellington a avut inspirația, poate chiar geniul ideilor melodice-semnal, care se rețin imediat. Iar numesc „Păpușa de satin”, adaug „Nu acționa decât la semnul meu”, „Ia trenul A”, „Perdido”, „Nu poate fi jazz fără swing”.
Ellington nu și-a etalat pe claviatură virtuozitatea amețitoare, ca Fats Waller, Art Tatum sau Oscar Peterson. Pentru el virtuozitatea a însemnat învolburarea controlată a ideilor, cromia armonică opulentă, rafinată – totul servind melodia, totul impunând calitatea fundamentală de la care am pornit în această schiță de portret: eleganța. Cred că elementul care i-a asigurat valoarea neumbrită de timp, statutul de model este semnul egalității dintre eleganță și modernitate.
Alex Vasiliu este jurnalist, muzicolog și profesor
Publicitate și alte recomandări video
