Un armistițiu (încă) îndepărtat

Ultimele zile dinaintea Consiliului European de iarnă au o încărcătură diplomatică și politică majoră, date fiind semnalele tot mai pronunțate că Statele Unite au depășit multe dintre obstacolele ce blochează (încă) obținerea unei încetări a focului și, în perspectivă, a unui acord de pace între Rusia și Ucraina. În cele ce urmează vor fi exprimate pe scurt câteva considerații referitoare la actualul context, cu observația că între momentul finalizării acestui text (după-amiaza zilei de marți) și cel al intrării lui în atenția cititorilor se pot întâmpla lucruri importante.

Așadar, avem o exprimare clară a intenției și voinței administrației Trump de a oferi o mediere robustă, dacă nu chiar agresivă, un proces care transformă în mod obligatoriu SUA într-un actor foarte antipatic, întrucât nu poate recurge la argumente cu care ne-am obișnuit cu toții în ultimele decenii: drept internațional, moralitate și așa mai departe. De asemenea, suntem la curent și – cei mai mulți dintre noi – deplângem presiunile pe care SUA le exercită asupra Kievului, dar nu ne sunt foarte bine cunoscute cele exercitate asupra Moscovei.

În al doilea rând, chiar dacă noi, românii, încă nu ne identificăm în mod semnificativ cu politica externă și de securitate a UE, se simte în dezbaterea publică o mai bună conștientizare a faptului că nu prea avem altă soluție. Așadar, trebuie să regretăm faptul că Europa (înțelegând aici UE și Regatul Unit, în primul rând) nu este capabilă să afecteze în mod real acest proces. Da, există lideri care îi pot spune adevărul în față lui Donald Trump – iar unii chiar o fac. Dar Europei îi lipsește nu doar puterea hard, ci și flexibilitatea decizională pentru a acționa ca un co-mediator. Întrebarea este însă dacă Europa chiar trebuie să facă asta, sau rolul ei de „armonizare” a relației Washington-Kiev, de convingere a președintelui Trump, de convingere a președintelui Zelenski etc. este benefic.

Apoi, fără a comenta aici despre nenumăratele căi de manipulare care sunt folosite de Rusia – și nici despre cei care le propagă pe plan intern, în societățile noastre occidentale – și fără a neglija impactul negativ al războiului asupra economiei și societății din Rusia, ar trebui să ne punem întrebarea dacă Moscova este cu adevărat la capătul puterilor și se află într-o nevoie acută de armistițiu. Pentru că dacă lucrurile nu stau așa, un eventual acord de pace nu reprezintă altceva decât un moment de respiro înaintea unui nou asalt – peste unul, cinci, zece sau douăzeci de ani. Din acest punct de vedere, liderii politici ai statelor din flancul estic (inclusiv președintele României) reuniți în summitul de la Helsinki au dreptate să aprecieze că Rusia rămâne o amenințare – oricum, în orice condiții.

Președintele ucrainean Volodimir Zelenski trebui să înghită doctoria amară a concesiilor teritoriale, pentru că altfel își va pierde sprijinul SUA și ulterior – treptat, dar ar fi doar o chestiune de timp – și sprijinul celorlalți parteneri importanți din Occident. Marea problemă a administrației ucrainene, așa cum se conturează ea acum, este că recunoașterea fie și doar de facto (nu și de jure) a pierderilor teritoriale din ultimii unsprezece ani nu o va ajuta să se simtă în siguranță, oricât de solide ar fi garanțiile oferite de Washington și de ceilalți prieteni din Vest. Ideea potrivit căreia SUA îi va oferi garanții de tip „articolul 5 al NATO” este demnă de luat în seamă, dar trebuie să ne amintim că, în ciuda legendelor urbane care circulă în diverse medii, articolul 5 nu prevede o reacție automată: orice decizie de sprijin militar al SUA pentru un aliat din NATO sau, prin extensie, pentru Ucraina într-o astfel de formulă ar fi luată de factorii politici americani, după discuții în care ar fi explorate mai multe soluții.

Cu alte cuvinte, când membrii NATO înșiși își pun întrebări despre viabilitatea mecanismelor de alianță, ar fi absurd să cerem Ucrainei să dea dovadă de naivitate. Președintele Zelenski nu are ce să facă din cauză că administrația Trump îl înghesuie cu spatele la zid, iar în plan intern se confruntă cu o situație politică tot mai dificilă. El le poate spune ucrainenilor că teritoriile pierdute nu pot fi, în mod realist, recuperate pe calea armelor, și majoritatea concetățenilor săi de bună credință ar înțelege. Dar nu poate justifica retrageri noi, fie ele și relativ limitate, și nu le poate spune ucrainenilor că încetarea focului înseamnă cu adevărat încetarea războiului, indiferent de câte hârtii se vor semna, dacă se vor semna, în următoarele săptămâni sau luni. Pentru că atacul împotriva Ucrainei a fost (este) doar o parte din încercarea Rusiei de a-și lua revanșa pentru anii 1990-2000, ceea ce din fericire nu s-a întâmplat.

Publicitate și alte recomandări video