Un caz straniu de umilință internațională

Legat profund de America, prin destin, profesie și sentimente de afecțiune, nu reușesc să mă rup de obsesia pe care am dezvoltat-o, mai nou, pentru suprarealismul epocii Trump. Să adopt carevasăzică o atitudine rațională și să-mi spun că asta e istoria, după cum știam dintotdeauna, cu suișuri și coborâșuri și că nu putea Lumea Nouă, cu tot excepționalismul ei identitar, să ocolească „lucrul omului”, vorba teologilor. Și totuși, parcă unele detalii ale suprarealismului menționat depășesc chiar și legile „creșterii” și „descreșterii” unei mari puteri. Ceva e putred în toată această nebunie, iar interesul obsesional pentru ce se întâmplă apare de aceea justificat. Bunăoară, mă uimește discrepanța aproape dureroasă între cauză și efect, care caracterizează politica lui Donald Trump. A (re)câștigat alegerile prezidențiale, denunțând căderea liberă a sistemului tradițional american sub presiunea stângismului (lucru doar periferic adevărat, dar exploatat maximal pentru a deveni convingător pentru o masă importantă de alegători) și promițând refacerea măreției yankee. În realitate, după un an de mandat, a izbutit exact opusul. Ce vreau să zic prin asta? Că Statele Unite au ajuns, indiscutabil, din cauza actualului lor președinte, mai disprețuite și mai antipatizate planetar decât oricând altcândva în istorie. Las la o parte modul belicos în care „monarhul” de la Casa Albă își tratează aliații fideli, felul inacceptabil în care admiră dictatorii, în frunte cu Putin, amenințând libertatea multor națiuni, și maniera periculoasă în care își manifestă el însuși expansionismul marțial. Ciudățeniile în cauză sunt în sine elemente dintr-o greu previzibilă (cu puțină vreme în urmă) tragedie internațională, contemplate azi de lumea întreagă. Ele alimentează neîntrerupt, trist și totodată tulburător, un anti-americanism pătimaș pe mapamond. Nici nu mai merită disecate. Se observă cu ochiul liber și se simt în aerul respirat.

Ce mă frapează tare este însă comedia din spatele tragediei, cele două, ca orice extreme care se respectă, fiind înrudite. O comedie cu accente grotești, pe care nu le-ai fi bănuit vreodată posibile în ultra-profesionistul și rigurosul mecanism de organizare a democrației americane. Tot ce face și ce spune Trump – repet, dincolo de consecințele prezumtiv tragice pe termen scurt, mediu și lung – e hilar, burlesc, demn nu numai de oprobriul, ci și de amuzamentul public, un amuzament fără îndoială umilitor pentru America. În ciuda inevitabilelor angoase legate de incertitudinea viitorului imediat, lumea râde, adesea – absolut legitim – de se prăpădește, de stilul infantil în care se comportă „cel mai puternic om al lumii”, președintele SUA, aruncând, evident, supoziția de puerilitate asupra țării lui și, cu precădere, asupra milioanelor de cetățeni de peste Ocean care l-au votat. Omul preia, cu o figură de învingător colosal, de la o persoană probabil disperată de situația patriei sale, Venezuela, un Nobel „second-hand” și așteaptă (crede/speră că va primi?) osanale colective pentru gestul meschin și, în mare măsură, patologic, ilustrativ pentru serioase hibe psihice. Se înfurie apoi, retroactiv, și acuză statul norvegian că… nu i-a dat lui Premiul Nobel, geniul politic care a meritat „mai mult ca oricine altcineva din istorie” distincția. Explicațiile Norvegiei că statul nu are nici o autoritate asupra Comitetului Nobel, care funcționează absolut independent, nu-l deturnează pe grandiosul lider de la stereotipurile răsfățat-copilărești ale gândirii sale. Strigă de la tribună să nu-i zică lui nimeni că statul norvegian nu ar controla de fapt acordarea Premiului Nobel, întrucât tot universul știe acest lucru. Stupoare generală și ulterior, inevitabil, râsete. Râsete la adresa unui lider defazat, imposibil de caracterizat, recognoscibil poate doar în caricatura făcută împăratului austriac Franz Iosef de Jaroslav Hašek în romanul său canonic, dedicat Primului Război Mondial și bravului soldat Švejk acum mai bine de un veac.

Și, trebuie să constat cu imensă tristețe, râsete la adresa Americii care, surprinzător de la A la Z, a putut cădea, iată, într-o asemenea capcană (similară, din ce în ce mai mult, cu o farsă politică). Comedia născută subit dintr-o astfel de prestație politică, aș îndrăzni să afirm, înjosește mai adânc SUA (făcând-o „mică” și nu „mare”, cum declară ritos, în permanență, „negociatorul-șef” al planetei) decât aventura potențial tragică în care ea s-a angajat. Suntem martorii unui caz straniu de umilință publică și istorică a unei mari națiuni, deși dinamica momentului este prea intensă pentru a ne da seama în prezent. Donald Trump a devenit, prin comportamentul lui ridicol, o amenințare la demnitatea internațională a Americii, fenomen cu efecte dezastruoase într-un context în care sistemele iliberale și cotropitoare își ridică vocile la tonalități impardonabile. Mi-e greu să prezic vreo evoluție a lucrurilor în viitor. Nimeni nu poate de altfel, întrucât o altă trăsătură a nebuniei trumpiste se dovedește a fi impredictibilitatea pernicioasă. Nu avem la îndemână decât clișeul verbal al medicilor atunci când se confruntă cu cazuri clinice grave: „Mergem înainte văzând și făcând.” Adică mergem înainte așteptând și trăind.

Codrin Liviu Cuțitaru este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași

Publicitate și alte recomandări video