Un chip pururi adorat
anunturi
Eurotrip
grandchef
anunturi
Bolta rece
anunturi
metalco

miercuri, 03.03.2021

Un chip pururi adorat

GALERIE
nichita danilov
  • nichita danilov
- +

A luminat ea, femeia, vreodată, inima lui bântuită de disperare şi dorinţă de moarte? În întunecatele clipe ale existenţei sale, şi-a adus oare aminte Eminescu de trecerea Veronicăi prin viaţa sa? Sau a fost şi ea o dezamăgire pustiitoare, cum deseori e existenţa oricăruia dintre noi pentru un altul? A fost ea picătura de neant ce a umplut paharul suferinţei sale sau stropul de lumină ce i-a împrăştiat, fie şi pentru o clipă, întunericul?

Între chipul real şi cel ideal al iubitei Cavalerului tristei figuri există un contrast puternic. Oricum le-am întoarce şi din orice unghi le-am privi, proiectându-le în spaţiul eului nostru profund, nu vom găsi prea multe puncte comune, ci doar contraste; cele două chipuri par să aparţină nu unei singure femei, ci ele împodobesc două entităţi atât de diferite, încât, oricât am încerca să le lipim cu un strat de cuvinte, asperităţile ce apar atunci când, printr-un joc imaginar, le vom suprapune, fisurile se vor adânci şi mai mult, împingând încercarea noastră într-un con de umbră derizoriu. Don Quijote se îndrăgosteşte, de fapt, mai mult de fantasma unui chip, decât de chipul propriu-zis. Chipul Dulcineei e ca un miraj, ca o oază de lumină ridicată deasupra deşertăciunii vieţii sale.

Între chipul real al Veronică Micle, aşa cum a fost ea în viaţa cea de toate zilele, şi imaginea ei care a rămas în „amintirea” noastră e, probabil, aceeaşi diferenţă ca între chipul real şi cel imaginar al iubitei cavalerului de La Mancha.

Cum a fost în realitate Veronica Micle? Ce rol a jucat în creaţia poetului, dincolo de declaraţiile apărute în poezii şi cele din corespondenţă, care scot în lumină unele lucruri, dar ascund altele, vor rămâne întrebări pururea deschise, care vor incita, pe măsura schimbării mentalităţilor, generaţiile viitoare, aşa cum ne-au incitat în anii optzeci şi cum ne incită şi acum. Chiar şi o scurtă trecere în revistă a punctelor nodale din biografie sa ne pune pe gânduri.

Vălul de mister cu care acoperă imaginaţia noastră biografia simplă, dar atât de sinuoasă, a Veronicăi Micle e greu de străpuns chiar şi de o privire lucidă, „impersonală”. Dincolo de văl, se desfăşoară viaţa unui chip „vecinic adorat”, plin de orgolii şi capricii feminine. Dând uşor vălul la o parte, vom vedea ieşind ca dintr-o cutie a Pandorei, chipul încruntat al lui Maiorescu, cel al lui Ştefan Micle, chipul pătruns de dragoste şi gelozie al lui Eminescu, iar alături de ei, silueta lui Caragiale, precum şi siluetele altor bărbaţi mai mult sau mai puţin iluştri pe care poeta i-a întâlnit de-a lungul atât de scurtei, dar atât de zbuciumate a existenţei sale.

Ce rol a jucat, totuşi, Veronica în creaţia poetului? Cât de mult i-a înfierbântat imaginaţia?

A fost, într-adevăr, o întâlnire predestinată? În ciorna scrisorii de condoleanţe pe care urma s-o trimită Eminescu Veronicăi la aflarea morţii lui Ştefan Micle, poetul scrie: „viaţa mea, ciudată şi azi şi neexplicabilă pentru toţi cunoscuţii mei, nu are nici un înţeles fără tine”.

Fragment dintr-o altă scrisoare, redactată după un an de la dispariţia lui Micle, ne arată natura relaţiilor care se închegase între cei doi de multă vreme: „Doi ani de zile, doamnă, n-am putut lucra nimic, şi am urmărit ca un idiot o speranţă, nu numai deşartă, nedemnă”, căci, continuă poetul „d-ta erai o idee în capul meu şi te iubeam cum iubeşte cineva un tablou”. Probabil că Veronica ar fi rămas pe veci în stadiu de idee şi de chip veşnic adorat, dacă ea nu ar fi făcut un pas hotărâtor spre dânsul: „După ce singură ai voit altfel şi-ai făcut din visul meu un capriţ al d-tale, nu mai putea rămâne astfel, pentru că nu sunt nici de 16 ani, nici de 70”. La cine face aluzie Eminescu când aminteşte de această vârstă, 70 de ani, nu ştim. Se referea, cumva la deja decedatul Ştefan Micle sau la alţi bărbaţi iluştri care o curtau sau au trecut prin viaţa Veronicăi?

După vâlvătăi, urmează dezamăgirile însă şi reproşurile, venite şi dintr-o parte şi de alta. Mai mult din partea Veronicăi, totuşi. Ea îi reproşează că-i scrie prea puţin şi prea rar: „tăcerea ta mă omoară”; „tu-mi scrii aşa de puţin încât abia o deschid şi o şi sfârşesc de citit”; „îndărătnica-ţi tăcere mi-a zdrobit sufletul”. Eminescu se justifică, motivându-şi tăcerea prin faptul că era ocupat până peste cap cu articolele pe care le scria pentru ziarul Timpul. Veronica îi răspunde pe un ton ironic, luându-l peste picior, şi stârnindu-i gelozia. Replicile lui Eminescu sunt furibunde. El e gelos pe Caragiale, dar şi pe alţi curtezani. Reproşurile Veronicăi sunt şi ele amare. Dezamăgirea, dar şi dorinţa de a-l ţine mereu legat de amintirea ei răzbat adesea printre rânduri: „Nu-i aşa că indiferenţa mea ţi-a rupt inima, inimă plină de mine, dar îl iau pe Dumnezeu ca martor că nu era o indiferenţă reală; această răceală simulată nu era decât o contrabalansare la dragostea ta imensă pe care o afişai fără încetare; privirea ta, vorba ta, în sfârşit, toată persoana ta în prezenţa mea nu era decât dragoste, tu erai atât de puţin stăpân pe tine însuţi, încât chiar şi persoana cea mai proastă ştia că eşti îndrăgostit de mine; deci nu trebuia ca eu să dau o dezminţire şi să ascund faţă de ochii scrutători reciprocitatea unui iubiri atât de mari?”

Unii minimalizează, alţii absolutizează rolul jucat de Veronica Micle în creaţia lui Eminescu, în sensul că, dacă n-ar fi cunoscut-o, Eminescu nu ar fi scris marile sale capodopere. E o exagerare, desigur. Dacă nu ar fi întâlnit-o pe Veronica, Eminescu şi-ar fi încrucişat paşii cu o altă iubire, şi dragostea lui, ca şi chinul, de altfel, ar fi fost aproape aceleaşi. S-ar fi schimbat doar decorul, nu şi iubirea în sine.

Probabil că Veronica a fost prototipul frumuseţii feminine faţă de care poetul a simţit o slăbiciune. Oricum, şansa vieţii ei e că a apărut în drumul marelui poet. Dacă nu l-ar fi întâlnit, „existenţa” ei postumă s-ar fi pierdut în anonimat. Ştim că ea i-a potenţat fericirea, dar mai ales nefericirea.

Oare în momentele de cumpănă, de gelozie, a căutat ea oare să-l înţeleagă, să-şi tempereze acele capricii ce ţin de slăbiciunea feminină sau, dimpotrivă, i-a accentuat gelozia? A încercat oare Veronica să liniştească sufletul împovărat al poetului de o tristeţe fără margini, cum rezultă din scrisorile trimise ei sau cum rezultă din sonetul Veneţia, scris în 1883, într-un moment de sfâşiere sufletească?

„S-a stins viaţa falnicei Veneţii,/ N-auzi cântări, nu vezi lumini de baluri;/ Pe scări de marmură, prin vechi portaluri,/ Pătrunde luna, înălbind pereţii.// .../ Ca-n ţintirim tăcere e-n cetate./ Preot rămas din a vechimii zile,/ San Marc sinistru miezul nopţii bate./ Cu glas adânc, cu graiul de Sibile,/ Rosteşte lin în clipe cadenţate:/ Nu-nvie morţii - e-n zadar, copile!”

Descifrăm în acest sonet, nu cu totul original, nu numai prăbuşirea unei iubiri „moarte”, ci şi a întregii sale vieţi.

De ce atâta disperare la Eminescu? Sufletul său pare sfâşiat de o melancolie ce se revarsă peste marginile firii. A luminat ea, femeia, vreodată, inima lui bântuită de disperare şi dorinţă de moarte? În întunecatele clipe ale existenţei sale, şi-a adus oare aminte Eminescu de trecerea Veronicăi prin viaţa sa? Sau a fost şi ea o dezamăgire pustiitoare, cum deseori e existenţa oricăruia dintre noi pentru un altul? A fost ea picătura de neant ce a umplut paharul suferinţei sale sau stropul de lumină ce i-a împrăştiat, fie şi pentru o clipă, întunericul?

Existenţele lor n-au fost ocolite de tot felul de slăbiciuni şi de fantasme. Amândoi au căutat căldura omenească. Şi dacă vom răsfoi scrisorile lor, ne vom putea da lesne seama că în momentele lor intime ei se adresau unul altuia ca doi oameni obişnuiţi, căutând unul în celălalt tandreţe şi căldură sufletească. Ascultate de o ureche „străină” cuvintele ar părea banale, aproape ridicole. Titlurile scrisorilor lor sunt edificatoare. Ea i se adresează cu: „Domnul meu”, „Amicul meu”, „Scumpul meu amic”, „Scumpul meu Eminescu”, „Scumpul meu băiet”, „Iubitul sufletului meu şi dragostea inimii mele”; apoi cu: „Miţulică drag”, „Miţul meu de odinioară şi de totdeauna”, „Miţule iubit şi drăgălaş” şi altele.

Eminescu îi scrie la rândul său: „Dulcea mea amică”, „Doamnă”, „Dulcea şi draga mea copilă”, „Draga mea Veronică”, dar şi cu „Dulcea mea Niculiţă” sau „Momoţel”.

Cuvinte similare, Veronica, desigur, a mai adresat şi altora. Şi Eminescu, pesemne, la fel. Nu trebuie să înfrumuseţăm portretul iubirii lor cu broderii şi figuri de stil îndoielnice. Veronica Micle nu ar fi putut schimba prea mult destinul poetului, drumul lui trasat de încrucişarea marilor astre. Poate că el a văzut-o cum era în realitate, dar a căutat în făptura iubitei sale şi chipul frumuseţii ideale. A fost poate greu pentru spiritul său însetat de adevăr să suporte şi un chip, şi altul.

Peste păcatele vieţii şi firii omeneşti trecerea timpului aşterne un văl luminos şi ascunde momentele obscure şi întunecate. Dacă măcar o singură clipă, Veronica Micle a adus lumină, bucurie în viaţa lui Mihai Eminescu, şi pentru că aura geniului său s-a încrucişat cu aura ei, se cade să cinstim dragostea lor cu o amintire frumoasă.

Nichita Danilov este scriitor şi publicist

© Drepturi de Autor (Copyright) - Acest articol este proprietatea Ziarul de Iasi (www.ziaruldeiasi.ro) si este protejat de Legea dreptului de autor si drepturilor conexe (8/1996). Preluarea acestui articol se poate face, potrivit reglementarilor in vigoare, doar în limita a maximum 500 de caractere, urmate obligatoriu de un link directionat catre acest articol! Orice incalcare a acestor prevederi va fi supusa procedurilor pentru intrarea in legalitate si recuperarea daunelor.

Ultima ora

editorial

Euro contra dezinformării

Lucian DÎRDALA

Euro contra dezinformării

Indiferent dacă se va adopta sau nu o soluţie instituţională în chestiunea dezinformării chineze, o alocare corespunzătoare de resurse în această direcţie ar fi un pas explicabil, dacă se doreşte restabilirea credibilităţii EEAS ca promotor ferm al valorilor Uniunii Europene.

Filmuletul zilei

Franta a construit în insula Reunion o autostrada-viaduct de 12,5 km (care a costat 1,7 miliarde euro), ce serpuieste prin O (...)

opinii

Saboţii lui Claude (III)

Florin CÎNTIC

Saboţii lui Claude (III)

Editura Sedcom Libris din Iaşi a publicat recent un volum de memorii1 semnat de Claude Karnoouh, cu ocazia unei frumoase aniversări a acestuia. Şi cartea, şi autorul merită din plin atenţia noastră.

Un norocos

Radu PĂRPĂUȚĂ

Un norocos

Prin '90 sau '91 am nimerit la o consfătuire a oamenilor de afaceri din România şi Basarabia. Căzusem şi eu popâc acolo în calitatea-mi ambiguă de jumătate ziarist, jumătate - drace călugăre - de pârât om de afaceri! 

Experienţa Ciceu - Cicero

Alex VASILIU

Experienţa Ciceu - Cicero

Couperin, Scarlatti, Carl Philipp Emanuel Bach, Johann Sebastian Bach, Mozart, Beethoven, Chopin, Ceaikovski sunt nume fundamentale pentru istoria culturii. Creaţia lor este ascultată în săli de concerte, de recital, în catedrale, în teatre lirice, în festivaluri. Profesioniştii, publicul european s-au obişnuit de secole cu ideea corect-confortabilă că partiturile compozitorilor menţionaţi fac parte din categoria muzicii academice (pentru că se învaţă în academii, universităţi şi conservatoare), din categoria muzicii clasice, serioase.

pulspulspuls

Iată nivelul lui Peni Hill de Bahlui: zero barat, în materie!

Iată nivelul lui Peni Hill de Bahlui: zero barat, în materie!

Iacătă, stimaţi telespectatori, că abia la cinci zile de la marele eşec politic al micului edil Peni Hill ies la iveală sforile care s-au rupt în conţilul local vinerea trecută, de la atâta tras în disperare de ele. 

Caricatura zilei

Pe scena Operei din Iași

Editia PDF

Bancul zilei

Parintele Vasile a strâns 5 ani bani pentru clopotnita, dar nu i-au ajuns decât pentru un BMW.  

Parteneri

Alte publicatii

    Intrebarea zilei

    Relaxarea condițiilpr de deplasare în starea de alertă va duce la:

    vezi raspunsuri

    Copyright 2006-2020 © Ziaruldeiasi.ro Toate drepturile rezervate.