Un anunţ făcut acum câteva zile la conferinţa de arhitectură „New Iasi Architecture” organizată de Florin Mindirigiu la Palatul Culturii merită o atenţie deosebită. La concursul organizat de compania Iulius pentru extinderea Palas Campus 2 vor participa patru birouri de arhitectură din top zece mondial. Aceste clasamente, ca de altfel şi în cazul artiştilor, sunt subiective, dar fără îndoială ne spun că avem de-a face cu cele mai căutate firme din întreaga lume. Să ai în concurs în acelaşi timp Zaha Hadid şi Foster & Partners este ca şi cum ai aduce în Copou la acelaşi meci pe Messi şi pe Ronaldo. Deşi nu poţi fi sigur niciodată de rezultat, prezenţa celor doi este un regal care intră în istoria locală.

Celelalte două birouri, UnStudio şi MVRDV, sunt de asemenea lideri mondiali de generaţie, lucrările lor debordând de creativitate, surprize şi ingeniozitate. Arhitectura este poate singura disciplină în care arta şi tehnologia se provoacă reciproc la cele mai înalte cote. Zaha Hadid a creat curbe paradoxale, de o frumuseţe ireală, ţinute uneori împotriva gravitaţiei de structuri extraordinar de ingenioase. Norman Foster arată frumuseţea nebănuită care irumpe din formele geometrice ortodoxe, dacă ar fi să dau de exemplu doar lucrări care găzduiesc instituţii de presă, cum ar fi sediul Hearst din New York sau al agenţiei Bloomberg din Londra. În alcătuirea structurilor, toate cele patru birouri sunt recunoscute pentru jocul abil al spatiilor, al faţadelor şi al luminii. Amplasamentul de la Iaşi, aflat în zonă istorică, este de asemenea o provocare deosebită şi este de aşteptat ca stilul final să nu fie flamboaiant. Aş aminti că Foster a construit sediul Bloomberg în centrul Londrei într-o zonă cu artefacte ale castrelor romane, pe care le-a pus excelent în valoare.

Concursul internaţional - cu sugestii de participare a unor firme mari - ar trebui să fie regula viitoarelor constructii publice importante în Iaşi. Frank Gehry, Santiago Calatrava, Richard Rogers, Norman Foster, Zaha Hadid, Roger Penrose, Daniel Libeskind sunt nume la ale căror clădiri veţi vedea întotdeauna mulţime de turişti. Şi, desigur, adaug că o asemenea enumerare este nedreaptă faţă de o mulţime de alţi arhitecţi deosebiţi de talentaţi şi accesibili din lume, dar şi din ţară. La aceeaşi conferinţă, arhitectul polonez Krysztof Ingarden a prezentat exemplul muzeului Manggha din Cracovia, o colaborare paradoxală a marelui regizor Andrej Waida cu arhitectul japonez Arata Isozaki. O experienţă bulversantă într-un oraş atât de conservator, dar care face parte acum din fibra locului. În treacăt fie spus, Isozaki este un admirator al lui Constantin Brâncuşi, iar una din ultimele sale lucrări, turnul din Milano din cartierul City Life a fost inspirată, după cum spune chiar el, de Coloana infinitului.

Recent, la Oradea a avut loc un concurs internaţional pentru proiectarea unui centru cultural finanţat de primărie, ceea ce arată că ideea începe să fie îmbrăţişată de autorităţi. Din păcate nu este şi cazul ultimelor două construcţii publice din Iaşi. Viitoarea sală a sporturilor şi gimnaziul Universităţii „Al. I. Cuza” au fost licitate pe repede înainte şi încredinţate unor firme fără portofoliu şi fără geniu. Astfel, sume mari din banii publici sunt cheltuite nu atât în circumstanţe neclare, ci fără să aducă ceva nou, ceva deosebit şi sofisticat, pe măsura pretenţiilor oraşului. Şi asta în condiţiile în care, aşa cum am arătat mai sus, avem potenţial să optăm pentru asemenea soluţii. Şi rectorul Tudorel Toader, şi primarul Mihai Chirica ar trebui să mai ia lecţii. Sunt corijenţi nu la arhitectură, unde nimeni nu le cere pricepere, ci la ţinut pasul cu valoarea.

Anunţul companiei Iulius apropie de sfârşit o dezbatere publică care în urmă cu trei ani a mobilizat societatea civilă ieşeană. Au fost douăsprezece ore de discuţii aprinse, marcate de suspiciune şi neîncredere. Este însă atributul unui oraş de valoare să scoată o asemenea soluţie după discuţii încinse. Este meritul companiei menţionate, care s-a străduit să-i aducă şi suportă din banii proprii participarea celor patru. Am consultat specialişti în arhitectură care mi-au spus că este greu de găsit un exemplu asemănător în Europa de Est. Personal am dubii că un fond obişnuit de investiţii ar fi recurs la aceeaşi procedură. De aceea, peste un asemenea moment nu trebuie trecut în grabă.