Au urmat primele provocări, care veneau prea la momentul oportun ca să nu bănuim că au fost premeditate. Episodul jandarmeriţei agresate făcea şi el parte din scenariu şi doar „bâlbâielile“ actorilor au făcut ca regia să dea aici greş. Dar scenariul şi-a urmat cursul, iar jandarmii au declanşat operaţiunea de „curăţire“a pieţei, cu o încrân­cenare prin nimic justificată. Primul scop fusese atins: imaginea diasporei trebuia asociată cu ideile de violenţă şi dezordine.

Numai că planurile puterii băteau şi mai departe („băteau“ e aici cuvântul potrivit, şi la propriu şi la figurat). Ni le-a dezvăluit, puţin după aceea, Viorica Dăncilă când a transmis partenerilor europeni că la Bucureşti se produsese o încercare de a răsturna puterea legitimă. Între timp, ancheta Parchetului General a continuat şi, din aproape în aproape, ar fi trebuit să ajungă la cei care au ordonat reprimarea şi în primul rând la Carmen Dan. Aşa că, la o lună de la evenimente, scenariul ni se dezvăluie în toată ticăloşenia lui: Liviu Dragnea afirmă sus şi tare că pe 10 august am avut o tentativă de lovitură de stat, ideea trece instantaneu în „spaţiul public“ (adică la Antena 3, unde ne sunt servite nişte înregistrări audio total dubioase), a doua zi Carmen Dan reia refrenul, iar Jandarmeria, cu sentimentul datoriei împlinite, cere DIICOT să investigheze cazul, urmărindu-se astfel sabotarea anchetei în curs de la Parchetul General. „Lovitură de stat“, „interese străine“, „finanţări externe“ etc.: regăsim recuzita discursului folosit de regimul comunist atunci când voia să mascheze teroarea din ţară. Sunt, aşa cum s-a remarcat, cuvintele utilizate şi de Nicolae Ceauşescu în decembrie 1989, când se referea la reprimarea revoltei populare de la Timişoara. Iar Carmen Dan a fost de o obrăznicie siderantă, vorbind despre „festivalul de plângeri“ de la Parchet (plângerile celor bătuţi şi gazaţi în Piaţa Victoriei) şi tratându-i de sus atât pe preşedintele Iohannis cât şi pe Procurorul General.

Trăim un coşmar. Nu trece o zi fără o nouă manevră perversă, un nou demers menit a diminua atribuţiile justiţiei, o nouă lovitură dată statului de drept, o nouă combinaţie destinată să pregătească debarcarea persoanelor independente şi verticale aflate - încă - în poziţii importante. România trăieşte acum sub domnia arbitrariului, aflându-se la cheremul unei găşti formate din indivizi fără scrupule, dispuşi să comită orice murdării numai sa-şi atingă scopurile. Între rudimentarul Dragnea, cu înfăţişarea lui de frizer şmecher, şi spilcuitul Tăriceanu nu e nici o deosebire de fond: au un repertoriu redus de subiecte pe care le reiau periodic, cu minime variaţii, şi cu care aruncă praf în ochi credulilor. Toată aiureala cu „statul paralel“ şi cu „protocoalele“ avea un scop precis: Dragnea cere revizuirea celor trei procese in care a fost şi este implicat pentru a se constata dacă n-au acţionat în ele „protocoalele“. Tăriceanu îi ţine hangul fiindcă şi el a fost la un pas de o posibilă condamnare şi fiindcă ştie, în acelaşi timp, că e pe placul baronilor din cele două partide, care visează să-şi facă de cap într-o totală impunitate. Dar pentru că toate acestea, cum spunea poetul, „trebuiau să poarte un nume“, ele s-au numit Tudorel Toader, omul care face treburile murdare, dar le face, nu-i aşa, cu morgă şi ameţindu-şi interlocutorii cu o vorbărie ce pare a nu se sfârşi niciodată. Toader a trecut cu naturaleţe din amfiteatrele universitare în studiourile Antenei 3. E un executant docil, are ceva din servilismul funcţionarului gogolian care se ploconeşte cu voluptate în faţa superiorului. A zis Dragnea că trebuie rezolvată chestiunea cu şefia Inspecţiei Judiciare? Zis şi făcut. Toader a rezolvat-o. Îi dă temă Tăriceanu (şi lui şi lui Meleşcanu)? Va percuta rapid, nu ne îndoim. În definitiv, Maria Bobu, ultimul ministru de justiţie din regimul ceauşist şi care îşi datora funcţia calităţii de soţie a lui Emil Bobu (ea fiind de profesie legătoreasă), a fost mai onestă decât multititratul Toader, care este pe cale să mutileze grav şi iremediabil justiţia din România.

Tot în laboratoarele pesediste s-a născut, pe lângă teza „loviturii de stat“, ideea referendumului pentru familia tradiţională. El vine la ţanc pentru a deturna atenţia oamenilor de la chestiunile de reală însemnătate. Total inutil, pentru că nu aduce nici o modificare reală a situaţiilor prevăzute în legile actuale, acest aşa-zis referendum îmi aduce aminte de un simulacru asemănător care a avut loc în 1987, dacă memoria nu mă înşeală, când Ceauşescu a chemat poporul să-şi manifeste dezacordul categoric faţă de ipotetica utilizare a bombei cu neutroni. Nu prea ştiau oamenii cum stă treaba cu bomba cu neutroni, dar erau la ţară (şi nu numai) destule bătrâne (şi nu numai) care se temeau (nu inventez nimic, am purtat „pe viu“ astfel de discuţii) că le va cădea bomba în bătătură. Pe de altă parte, e simptomatică tentaţia de a stabili paralelisme între „epoca de aur“ şi o serie de feno­mene de care ne izbim astăzi. Similitudinea care a devenit cea mai frapantă este aceasta: România a fost vreme de mulţi ani, înainte de 1989, confiscată de un clan din Scorniceşti, România este astăzi acaparată de un clan din Teleorman. E posibil oare ca, după treizeci de ani, să ne întrebăm iarăşi cum putem scăpa de nişte paiaţe ahtiate după putere?

Alexandru Călinescu este profesor universitar doctor la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza“ din Iaşi, critic literar şi scriitor