Un debut remarcabil

Aşa începe „bildungsnovella“ lui Iulian Bocai, Ciudata şi înduioşătoarea viaţă a lui Priţă Barsacu. Tot ce urmează este (sau ar trebui să fie) o derulare agonică a principalelor evenimente care alcătuiesc existenţa copilului, contemplată de micul nefericit (şi de cititor odată cu el) în momentele prelungite şi liminale de cumpănă, când copilul stă suspendat între viaţă şi moarte. Între propria viaţă şi propria moarte. Prin urmare, textul reprezintă nu o simplă biografie, fie ea şi retezată dramatic, ci reconstituirea tensionată, pe muchie, a unei vieţi care, intuim încă din primul rând, e pe cale să se încheie. Prelingându-se asupra întregii poveşti, această perspectivă dă semnificaţie aparte fiecărui eveniment. Aproape nimic nu poate rămâne banal în această logică narativă. Titlul nu mai poate fi nici el ironic (moartea unui puber nu are cum să intre în zona de aciditate a ironiei), ci trebuie citit cât mai simplu.

Autorul, deşi aflat la debut, îşi impune, deci, din start, o probă dificilă. Dificilă, pentru că o situaţie-limită de acest fel reclamă o soluţie narativă pe măsură. Sau o strategie auctorială impecabilă. Din punctul meu de vedere, nu povestea în sine e miza acestui text, ci provocarea narativă la care ea instigă. Evident, Priţă Barsac este „un om necăjit“. Cum nu se poate mai necăjit. Provenit dintr-o familie dezbinată, cu un tată alcoolic şi o mamă care înnebuneşte fără ca cineva să încerce să considere asta o boală care poate fi tratată sau măcar ameliorată, cu un frate puşcăriaş, trăind într-un mediu violent, în care copiii sunt nevoiţi să îşi dezvolte devreme instinctul de apărare sau de acaparare, fiind, de la bun început, un defavorizat nu atât al sorţii, cât al ţării în care trăieşte, aruncat prin naştere de condiţia sa socială în orizontul unui eşec inevitabil, el este un personaj exemplar pentru astfel de teme sociale. Dacă s-ar rezuma însă numai la a comite asemenea avertismente, fie şi într-o formă convingătoare literar, cartea ar fi tezistă şi la concurenţă cu altele care profită de poveşti crâncene, coborând în subsolul atât de extins al societăţii noastre. (Zic doar aşa, pentru că foarte mulţi scriitori care să facă bine acest lucru nu avem.)

Aş spune însă că nu mesajul social constituie miza acestui text. Evident, mediul din care provină Priţă Barsacu este fixat de autor cu precizie. E aici o lume care are ritmul său, care are codurile sale, care are multă culoare, care colcăie, în sine, de viaţă. Naratorul nu se predă însă cu totul acestei lumi (aşa cum se întâmplă în Moromeţii, să zicem); deşi se plasează în interior, deşi se joacă abil cu toate posibilităţile na­ra­tive care i se aştern în faţă, el controlează inteligent textul, detaşân­du-se, de câte ori riscă să se impună un anumit tip de discurs, de acesta. Preferă hibridizarea stilistică pertiturilor intricate. De multe ori, în aceeaşi frază ironia sau pur şi simplu comentariul intelectualist al naratorului curmă şirul povestirii simpliste al unui personaj reflector. Nu există însă un pariu al autenticităţii, căci fiecare personaj, de la Priţă la cele pasagere, fiecare replică, fiecare scenă sunt reconstruite cu migală, iar naratorul îşi semnalează permanent prezenţa dincolo de convenţie: el e la butoane, el face totul posibil, el alege soluţiile. De aceea, cartea nu are legătură cu autnticitatea scriiturii din Liliecii lui Marin Sorescu – performanţă încă neatinsă a gradului zero de fidelitate a textului faţă de o realitate decupată ca atare din plasma ei şi mutată ca atare în convenţia textului. Sigur că efectele de versosimilitate încântă, că cititorul se simte acolo, în lumea bietului Priţă Barsacu: de la dialoguri, la onomastică, totul e bine controlat. Nu însă până acolo unde textul se confundă cu realitatea.

Povestea lui Priţă nu este diferită de a celorlalţi copii de pe strada Bricegarilor: e sărman, fără nici un ajutor din partea familiei, se ataşează de o ţigăncuşă, capătă o pasiune pentru biologie pentru că îi plăcea să taie omizi, creează un insectar special, devenind „natura­list“ (devine chiar şi eroul unui articol sentimentaloid din „Gazeta de Sud“ din această pricină), e fascinat de posibilitatea de a se da în tiribomba de la bâlci, în fine, se pune, ca să obţină bănuţi pentru bâlci, în slujba unui om care are nevoie de peşte şi ajunge astfel la momentul fatal al accidentului. Cumva, există impresia că destinul său este unul rotund, că orice ar face personajul nu reuşeşte să iasă din cercul predestinat. Apa care nu l-a ucis la naştere îl va ucide la 13 ani. Salvat de la înec de Silviu al lui Ţârdel, Priţă Barsacu va muri câteva zile mai târziu din cauza unei pneumonii, după ce păruse să fi depăşit momentul de criză şi fusese externat din spital. Moare sec, ca în Cehov: „Iar a doua zi dimineaţă, pe la ora şapte, s-au umflat iar plămânii în el în somn şi a murit, cu niţel sînge în colţul gurii“. Aparent nimic patetic, stilul este decis neinflamat. Numai că, între timp, cititorul s-a ataşat de personaj, mai ales de pasiunea, de intesitatea cu care îşi doreşte acesta lucruri banale. Nu şi pentru el; nu şi pentru lumea din care provine şi la care este condamnat. Priţă Barsacu este atât de dependent, atât de strâns condiţionat de lumea sa, încât nici un scenariu fantastic nu îl poate smulge din această fatalitate.

Fireşte că o astfel de poveste este emoţionantă, mai ales că Iulian Bocai ştie să creeze o lume foarte diversă şi mai ales vie. O face combinând abil strategiile narative, deschizând piste interpretative pe care le lasă suspendate. Ciudata şi înduioşătoarea viaţă a lui Priţă Barsacu este ceea ce este, nu ceea ce pare: ca la Gogol, deşi permanent te aştepţi să se işte un spor de semnificaţie, el nu se manifestă. Asta pentru că autorul preferă prudenţa, estomparea semnificaţiei. Ceea ce aduce, de fapt, mai multă tensiune lecturii. Cartea nu este o nuvelă. Şi nici o „bildungsnovellă“. De formare a personajului nu poate fi vorba: el e la sfârşit ceea ce era şi la început: o victimă a lumii în care s-a născut. Evadarea din strada Brigearilor nu e posibilă decât prin moarte. Nici pentru Priţă Barsacu, nici pentru ceilaţi ca el. Naraţiunea curge tacticos, calm, prea calm adesea. Nuvela e dramatică, are nevoie de un conflict evident, surprinde un moment reprezentativ pentru personaj. Fiind îngrădită în conturul, vizibil de la început, al propriei condiţii, viaţa lui Priţă Barsacu este repezentativă în orice moment al ei, oricât de anodin.

Bogdan Creţu este director al Institutului de Filologie Română „A. Philippide“, Academia Română, Filiala Iaşi şi profesor universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universităţii „Alexandru Ioan Cuza“ din Iaşi

Publicitate și alte recomandări video