Un domeniu încă nou de cercetare în românia: muzica de film (I)

Exclud din start comediile care au avut la bază o partitură anume, cele gândite să lanseze melodii, şi aduc în discuţie dramele, tragediile, reconstituirile istorice, înfruntările poliţiştilor cu răufăcătorii, poveştile de dragoste. Am în vedere producţiile de lungmetraj, serialele de televiziune ajunse la celebritate şi pentru că au purtat/poartă o „siglă” melodică inconfundabilă.

Deşi regizorii i-au acordat întotdeauna importanţa cuvenită, în România nu există tradiţia analizelor publicistice şi muzicologice ale partiturilor destinate ecranelor, referirile mai mult sau mai puţin consistente găsindu-şi sporadic locul în media. Aşa se explică interesul pentru simpozionul Muzica de film. Politici şi imagini în mişcare, desfăşurat joi 16, vineri 17 şi sâmbătă 18 noiembrie la Bucureşti în organizarea Universităţii Naţionale de Muzică, a Şcolii doctorale „Constantin Brăiloiu”, a Direcţiei de cercetare, inovare şi informare – departamente integrate în instituţia de învăţământ muzical superior. Deşi tema generală a muzicii de film ar fi meritat întotdeauna atenţie maximă pe măsura valorilor adunate, studierea minuţioasă a fost aproape imposibilă până în prezent fiindcă documentele de bază – partiturile, înregistrările originare, chiar filmele, informaţiile detaliate despre colaborarea compozitorilor cu regizorii – au rămas prizoniere în arhive ori s-au pierdut din ignoranţă, din neglijenţă, din nepăsare, din rea voinţă sau în urma dispariţiei protagoniştilor.

Inserez aici o amintire personală. Pentru că am fost mereu interesat de relaţia muzicii cu celelalte componente ale spectacolului cinematografic, a trebuit să fac eforturi considerabile pentru a studia măcar coloana muzicală finită a câtorva producţii difuzate înainte de 1989 la televiziune sau proiectate în cinematografe. Nu uit dimineaţa în care am ajuns la fostul cinematograf „Tineretului” din Iaşi cu un magnetofon greu cât o butelie, i-am dat proiecţionistului o sumă consistentă (nici nu mai ştiu cât!) şi l-am rugat să conecteze aparatul la staţia de sunet a cabinei de proiecţie pentru a copia în timpul spectacolului banda sonoră a filmului „Clipa” (1979). A fost ultima colaborare a regizorului Gheorghe Vitanidis cu prietenul său apropiat Richard Oschanitzky, autorul muzicii. De câţiva ani, situaţia este cu totul alta – unele posturi româneşti de televiziune difuzează regulat filmele artistice româneşti, destule filme sunt postate pe net, iar „Cinemaraton” a devenit o sursă fundamentală de cunoaştere a producţiilor realizate de-a lungul deceniilor în ţara noastră.

Proiectul început acum la Bucureşti se dovedeşte prima aducere în discuţie a relaţiei film-muzică, teme interesante pentru cunoaşterea unor etape definitorii ale istoriei culturii române din a doua jumătate a secolului trecut. Sigur, latura pur estetică a acestui mariaj are importanţa sa. Nici spectatorul, nici analistul nu pot rămâne indiferenţi la modul cum a ilustrat compozitorul ideile, climatele psihologic şi afectiv imaginate de scenarist, de regizor. Iar comentariul, potenţarea semnificaţiilor prin muzică sunt cu atât mai interesante. Din acest punct de vedere admirabile se dovedesc şi azi partiturile semnate de acelaşi Richard Oschanitzky. Dovezi sunt filmele net antagoniste ca tematică pentru care neuitatul compozitor, aranjor, orchestrator, poliinstrumentist şi dirijor a compus muzică în genuri diferite: uşor, cameral, simfonic, vocal-simfonic, jazz, până la zonele aventuroase ale avangardei. Fapt semnificativ, îmbucurător, Oschanitzky a fost comentat pe parcursul simpozionului de trei participanţi care i-au subliniat rolul de ilustrator şi de autor al muzicii cu drepturi egale, în unele cazuri având merite chiar superioare scenariilor.

Pe planul informaţiei şi al comentariului evocator, categoria muzicii ca ilustrare fidelă a subiectului filmului a fost analizată de muzicologi din Irlanda, Marea Britanie, Grecia, Lituania, Finlanda, care au informat despre evoluţia tandemului film-muzică în ţările lor.

Încă mai demn de atenţie şi meditaţie a fost raportul ideologie-muzică de film cultivat în regimurile autoritare din fosta URSS şi din alte ţări comuniste. Ar putea fi avansată întrebarea în ce măsură au cunoscut cercetătorii vest-europeni, cei americani realităţile cotidiene şi culturale din zona autoritară a Bătrânului Continent, pentru a le comenta adecvat? Prezent la trecute simpozioane organizate în acelaşi cadru instituţional bucureştean, regretatul muzicolog Richard Taruskin a fost urmat săptămâna trecută de Philip Ross Bullock de la Universitatea din Oxford, şi el împătimit cercetător al vieţii, al creaţiei lui Dmitri Şostakovici. Comunicarea sa despre cazul filmului Katerina Izmailova (1966), pentru care Şostakovici a realizat adaptarea propriei opere ce a purtat iniţial titlul „Lady McBeth din districtul Mţensk” (1936), a oferit încă odată răspunsul. Urmare a succesului cu totul special pe care l-au avut simfoniile lui Şostakovici în Statele Unite ale Americii încă din perioada interbelică a secolului trecut, în consecinţă interesul celor mai importanţi dirijori din acea zonă, care efectiv se întreceau să obţină de la Moscova drepturile de interpretare, viaţa compozitorului sovietic, mult tributară fluctuaţiilor politice violente din ţara sa, a stimulat curiozitatea jurnaliştilor, muzicologilor, bibliografia ce îl priveşte ajungând acum la peste 40 de volume la care se adaugă filmele documentare şi producţia de lungmetraj Testimony (Mărturia), creaţia regizorală a lui Tony Palmer avându-i ca interpreţi principali pe Ben Kingsley, Sherry Baines şi Robert Stephens (1988).

La fel de interesantă s-a dovedit comunicarea lui Kevin Bartig de la Universitatea de Stat din Michigan despre avatarurile politice ale filmului Ivan cel Groaznic, avataruri provocate de dictatorul Stalin, film a cărui muzică a fost compusă de Serghei Prokofiev. Profesioniştii, cinefilii români cunosc filmul lui Serghei Eisenstein, dar muzicologii şi melomanii încă nu au la dispoziţie bibliografia românească importantă dedicată compozitorilor Şostakovici şi Prokofiev. Iată de ce simpozionul de săptămâna trecută a fost o fereastră deocamdată întredeschisă spre subiectul ce merită cunoscut şi la noi pe măsura importanţei sale.

Alex Vasiliu este jurnalist, muzicolog şi profesor

Publicitate și alte recomandări video