Un mărgăritar din „Înșiră-te mărgărite” – Dionisie Vitcu (Dionel) 88

În urmă cu ani pereche, 88, în 15 decembrie, venea pe lume, într-o casă de gospodari, un prunc. Se năștea la Ibănești, în plasa Herței, județul Dorohoi, cel dintâi copil în acest neam de oameni ai pământului, care a mai dat și alte mărgăritare seminției românești. Niște mânuitori de coarne de plug avuseseră inspirațiunea să-l boteze, parcă premonitoriu, cu nume cărturăresc. Poate muma lui zărise în covățica unde gungurea micuța făptură, ca într-o iarbă înrourată, pulsația luminoasă a mărgăritarului. Cobora din cer firul acelei scăpărări feerice, din caierul Domnului. Îngerii, solii Providenței, avuseseră grijă ca nu cumva carandașul lui Stalin, care căzuse blestemat peste străvechiul plai românesc al Herței, răpindu-l de la sânul patriei, să smulgă satul acesta herțan, cu mărgăritarul lui, numit la naștere Dionisie. Era sortit să grăiască lumii, întruchipând destine ca și cum ar fi fost ale lui. Dar menirea nu s-a dezghiocat dintr-odată. Răsărea după un deal și parcă-o înghițea apoi balaurul, zvârlind-o în genune.

Pe la începutul anilor ’50, din veacul trecut, cum povestește chiar împricinatul, a fulgerat primul semn al locului de întemeiere. Era elev la Iași, la fostul Liceu Clasic, și i-a surâs norocul să urce la balconul Teatrului Național, să se uimească nu doar de minunăția zidirii, cu șiragul de podoabe una mai măiastră ca alta, de la tavanul pictat, la cortina ce te ducea într-o lume de basm, ci și de povestea „Cenușăresei”, ce se întrupa aievea, mai adevărată decât adevărul. O trăia ca și cum ar fi fost el însuși în acea istorie trist-fericită, în care binele biruiește întotdeauna, cum i se clama la școală. Atunci a mijit pentru prima oară, poate, gândul că și el ar fi în stare să dea viață unor asemenea întâmplări și să-i bucure pe privitorii lui ca la teatru. „Povestea Cenușăresei și tâlcul ei m-au făcut să fiu mai puțin trist și să capăt curaj și încredere în mine. «Tăt omul cu norocul lui», vorba mamei.”

Acest noroc, care i-a tot dat târcoale, nu i-a intrat dintr-o ochire în bătătură. Își zicea câteodată în minte, așa tainic, că nu-i defel de aruncat diploma de „mecanic tractorist și agricol”, dobândită odată cu absolvirea claselor de liceu de la Dorohoi și se vedea ca unul de ispravă în scaunul acelei mașini, cuprinzând nu doar în pupilele ochilor, ci și în cele ale sufletului, nemărginirile dealurilor și văilor, unduind rapsodic, cum le descrie Enescu, de loc tot de aici, în horbota sa de sunete vrăjite, revelând unicitatea cuprinsului românesc. Dar chemarea întru care fusese hărăzit scotea mereu colț și era văzut de cei din jur ca născut să fie actor. Și i-a ascultat, mai bine zis s-a supus chemării. De asta când profesoara din târgul Dorohoiului, doamna Zaiț, i-a spus că se organizează cursuri de pregătire la București, la Institutul de Teatru, n-a ezitat și a pornit într-acolo ca într-o aventură, cu puținii creițari primiți de acasă și un fel de nelămurire, ce miraculos avea să se limpezească prin acea lumină mărgărit ce nu înceta o clipă să pulseze din făptura sa.

Se credea de neluat în seamă, dar, cum se petrecea în acea vreme, când facultatea de teatru era copleșită de căutătorii de glorie, de obicei stăpâni pe sine și plini de sine, examinatorii, actori de vocație, nu erau orbiți de lumina flash-urilor, ci îi cucerea numai și numai scânteierea talentului Asta fusese șansa lui Dionisie. El respira teatrul prin toți porii. Apăruse pe lume cu gena aceasta. Avea capacitatea, ce-i harul veritabilului creator de pe scândura scenei, de a fi și Făt Frumos și Zmeul în chipul cel mai natural cu putință. Și mai era ceva rar și fundamental în această îndeletnicire de plăsmuitor de oameni, aceea de a se simți în largul său când intra în rol, nebântuit de emoții, călcând sigur pe pământ, unde nu-i loc de greș și stângăcie. Electrizant. Și norocul, de care pomenea, se ținea scai de el. După reușita la examen, care însemna urcarea unui pisc, în condițiile unor locuri puține și a unei concurențe numeroase, a avut privilegiul unui mentor de vocație. A avut ce învăța el, doritorul neostoit de cunoaștere. E vorba de Ion Cojar, profesorul său, cu care s-a întâlnit fericit și în primii ani de pe scenă la Piatra Neamț, unde floarea cea vestită a absolvenților de la București urzea, sub conducerea acelui om providențial, directorul Coman, miracole teatrale.

Apoi o minune a reprezentat-o intrarea lui în trupa Naționalului din Iași. „După optsprezece ani, artiștii care m-au fascinat și mi-au înseninat într-un moment delicat copilăria, mi-au devenit colegi de scenă.” Ochiului și flerului profesorului Ilie Grămadă, directorul Teatrului de la Iași din acea vreme, 1967, îi datorăm acest transfer atât de fericit, ce se alătura altora așijderea, precum Teofil Vâlcu, Adina Popa, Violeta Popescu, Cornelia Gheorghiu, Sergiu Tudose, Ion Omescu, Dan Nasta, pentru a aminti doar câteva nume dintr-o falangă ilustră, și care, într-o mirabilă logodnă cu generația de aur a nemuritorilor încă prezenți la datorie, Miluță Gheorghiu, Margareta Baciu, Any Braeschi, Ion Lascăr, Ștefan Dăncinescu, Costache Sava, au dat strălucire diamantină scenei ieșene în acei ani fastuoși, 1960, 1970, 1980.

Șansa de a juca cu asemenea actori s-a însoțit cu aceea de a se afla sub bagheta unor regizori de excepție, mai întâi Sorana Coroamă și Crin Teodorescu, readuși în teatru după ani de marginalizare și prigoană de același Ilie Grămadă, și mai apoi Cătălina Buzoianu, a cărei eclatantă carieră regizorală a început la Iași. Astfel, toate lucirile mărgăritarului din Ibănești fost-au prinse-ntr-un mănunchi spre a însufleți memorabil personaje. Pogorau din pagini scrise și viau pe scenă, luându-te în universul lor fermecător. Era lucrarea meșteră a actorului nepereche, a celui înstelat cu un asemenea har. Purtător de stea în frunte. Așa vin pe lume, așa urcă pe scenă. Ei fac din teatru o îndeletnicire nu doar a jocului, nu numai o comedie ușuratică, o însăilare de poveste, ci şi una a trăirii depline. Ne ducem la teatru pentru dânșii şi spre a vedea cum se țese existența sub privirile noastre, învăluindu-ne cu misterioasa sa nălucire. Aceşti actori reazemă pe umerii lor teatrul de milenii. Născocitori de lume nouă, de lume veche, de lume eternă. Când apar pe scândura fermecată umplu miraculos acel spațiu sacru. Ca niște eroi din poveste se dau de câteva ori peste cap, mănâncă jăratec şi iau alcătuire omenească nouă, la fel de adevărată, de puternică, cu cea a lor. Un astfel de actor s-a arătat mereu a fi Dionisie Vitcu. Născut artist de teatru. Școlit şi furător de meşteşug. Cu o putere parcă nemăsurată a transfigurării şi transpoziției. El știe a vorbi tăcând. Când scoate sunete, toate cele alcătuitoare ale fiinţei sale le ţin hangul. Nu doar că te îmbie să-l urmăreşti, dar te ia cu totul în stăpânire, însă nu te simţi nici o clipă ostatec primejduit, ci companion fericit.

Cam așa a fost când l-am urmărit revenind pe scenă după o păgubitoare absență. A noastră a spectatorilor, în primul rând. Cocoțat pe ultimul rând al Sălii Studio, cu numele bunului său prieten de altădată Teofil Vâlcu, nu mă săturam privindu-l. Juca Ion din „Năpasta” de Ion Luca Caragiale, o înscenare pe care o pusese la cale cu studenţii săi de la Universitatea de Arte, unde era profesor. Ion, nebunul scăpat de la ocnă, lunatecul nimbat de străluminarea nestinsă a bunătăţii şi curăției, blestematul de soartă, se scoborâse pe scena de o simplitate de început de lume ca un împărat al cerului şi pământului. Un personaj copleşitor, stârnind compasiune, dar şi admiraţie fără capăt. Viaţa, cu prăbuşirile şi luminile ei, strălucea luciferic. Totul se învârtea în jurul acestei făpturi damnate precum stelele dau roată unui astru. Tinerii actori, pe care profesorul apucase să-i înveţe unele din secretele meseriei sale vrăjitorești, dar nu avusese cum să le dea din talentul lui, păreau ei înșiși fascinaţi de risipa de expresivitate, adevăr şi profesionalism, ce şi-o îngăduia dascălul lor cu voluptatea dăruitorului. Mă bucuram nespus de mult să-l ştiu, iar pe scenă pe Dionisie Vitcu şi mă durea faptul că, din pricini felurite, ale lui, ale altora, ne lipsise atâta amar de vreme. Salutam întoarcerea sa briantă şi trăgeam nădejde să fie, spre satisfacţia lui şi a noastră, pentru mult timp înainte. O întoarcere roditoare de bucurii, desfătătoare de frumuseți, luminată de scăpărătorul dar al actorului de a zămisli viaţa şi a trăi în mai multe vieţi deodată.

Din păcate, anii și împrejurările au fost potrivnice și nu l-am mai văzut de multe ori pe Dionisie Vitcu pe scenă. S-a retras în chilia singurătății, dar ne-a revelat o altă fațetă a talentului său, în frățietate cu cea de cuvântător dramaturgic, acea de gânditor și meșter al cuvântului. Scoate neostenit din lada lui de zestre mărgăritare, aidoma celor ale lui, și le înșiră ca Victor Eftimiu în feeria cea băsmuitoare. Evocările lui, muiate în călimara sufletului, sunt pilduitoare și mărturisitoare ale unei generozități exemplare, și ne vorbesc fără de emfază despre darul prieteniei, cu care l-a hărăzit Dumnezeu. Într-o scriere de acest fel, publicată în „Expres cultural”, Dionisie Vitcu mă răsfață, afirmând: „… Grigore Ilisei mi-a făcut Dar prietenia sa fără nicio pretenție”. Și el întocmai mie. Da, ne-am dăruit unul altuia și ne-am fericit unul cu altul, ca iubitori ai frumosului și zămislitori, mai ales, al acestuia.

Sunt bucuros să-l știu în cetate, să mi-l închipui dând la iveală din sipetul lui bogat amintiri nimbate de aceleași trăiri intense, curate, purtând un sigiliu ce-i numai al său, izvorât din huma cea humuită a ținutului Botoșanilor, trăiri întocmai ca cele de pe scândura vrăjită a scenei pe care a slujit-o sacerdotal. Și mă înclin înaintea Domniei Sale, urându-i să înmulțească anii, cei 88, spre a spori talantul de care s-a grijit sacrificial.

Grigore Ilisei este scriitor, critic de artă şi publicist

Publicitate și alte recomandări video