Fiu al unui dezvoltator imobiliar care a ridicat sute de blocuri pentru middle class în Brooklyn N.Y. devenind multimilionar, Donald a fost învăţat de mic să obţină tot ce îşi doreşte, fără niciun efort, doar pentru că i se cuvine (în ciuda faptului că tatăl său, businessman old school, l-a trimis la liceul militar ca să-l mai disciplineze!).

Născut şi crescut în cartierul newyorkez Queens, Donald John Trump intră cu taxă la celebra şcoală de afaceri Wharton School of the University of Pennsylvania şi, la 25 de ani, preia conducerea imperiului tatălui său. Prima decizie din fotoliul de CEO: schimbă numele firmei în The Trump Organization, primul pas în lungul drum, de peste cincizeci de ani, în care numele său devine un brand arhicunoscut în întreaga lume, datorită publicităţii şi a mass-mediei. Cu tupeu şi dezinvoltură, cu bani şi cu manipulare, în asociere cu mărci celebre sau show-uri populare (Miss America, Finale de box profesionist ş.a.), cu elicopter, avion privat sau iaht pe care pictează vizibil numele său, cu investiţii de spectacol mediatic (Trump Towers, Trump Plaza în Atlantic City etc.), cu un „reality show” de impact la televiziune (şase sezoane cu indice de audienţă foarte mare) unde, obraznic şi neiertător, juca rolul marelui afacerist şi, în fine, cu un volum scris de un „ghost writer” şi doar semnat de el, ajuns un clasic al „literaturii motivaţionale” pentru midinete şi fraieri, Donald J. a reuşit, probabil, cel mai eficient tur de autopromovare din istoria recentă. De la oameni de afaceri, la simpli proletari, de la vedete de televiziune şi sport, la oameni obişnuiţi, de la glorii ale Hollywoodului, până la oameni politici cu mare experienţă, toţi au auzit de numele lui. Homeleşi scormonitori prin gunoaie, amărâţi care nu-şi mai pot plăti facturi, ţărănoi agresivi şi rudimentari din Midwest, „vânători” texani sau pistolari din Harlem, şmenari din Bronx sau, pur şi simplu, oameni tembelizaţi de munca rutinieră prost plătită s-au uitat continuu la succesul artificial montat ca spectacol pe media, zi de zi, an de an, pe toate canalele de comunicare şi pe toate suporturile, visând şi ei „să ajungă precum Trump”, milionar înconjurat de gagici, care le-o trage cu tupeu tuturor, înconjurat de faimă şi aur, întruchipare a morganaticului „vis american” de reuşită, de calm, lux şi voluptate cum numai în poveştile din antichitate mai auzeam. Noul zeu Midas a fulgerat toate conştiinţele slabe şi a umplut de speranţă visele nătăfleţilor, impotenţilor şi proştilor care, în America mai mult ca oriunde, alcătuiesc un strat consistent al societăţii. Idolul Trump, inventat de sine însuşi şi promovat iresponsabil, pentru audienţă şi bani, de toată maşinăria globală de spălat creiere a biruit: îl ştie toată lumea!

În realitate, Donald Trump este un ţepar odios, care numai la falimentul investiţiei megalomane de la cazinoul Taj Mahal din Atlantic City (despre care adevăraţii specialişti în afaceri au demonstrat că, pentru a fi viabil, ar trebui să aibă încasări de peste un milion de dolari pe zi!), unde a pierdut un miliard de dolari!, a băgat în faliment peste cinci mii de firme mici şi mijlocii care i-au asigurat materialele şi serviciile pe care marele om de afaceri a refuzat să le mai achite. Toate investiţiile lui au fost făcute prin coruperea primarilor să îl cofinanţeze cu bani publici şi prin păcălirea băncilor (care i-au deschis credite doar bazându-se pe notorietatea lui), prin negocieri oneroase de scutiri de impozite pe zeci de ani şi, nu în ultimul rând, prin cooptarea mafiei newyorkeze care i-a oferit diverse materiale şi servicii la preţuri „speciale” datorită prieteniei şi colaborării lui Trump cu cel mai notoriu avocat al Cosei Nostra, Roy Cohn (în etapa superioară, fiind apoi reprezentat de fostul primar al New York-ului, Rudy Giuliani). Cu peste 4000 de procese de fraudă, la nivel de stat şi la nivel federal, cu şase uriaşe falimente care au lăsat în urmă mii de mici întreprinzători deveniţi muritori de foame, cu o datorie consolidată de peste trei miliarde de dolari, arhicunoscutul, mult-iubitul, vedeta lumii, idolul sărăcanilor şi, da, atotputernicul, Donald Trump nu mai avea decât o singură opţiune: să-şi folosească notorietatea în politică. A fost tentat încă din 2004, dar a aşteptat viclean momentul cel mai propice, spunând clar, ca un adevărat prădător, că nu va intra în politică „decât atunci când va câştiga!”. Şi-a încercat mâna la reînnoirea mandatului lui Obama, în 2012, cu o campanie hilară, dar care a avut impact mediatic foarte mare, ca orice băşcăleală hiper-repetată, în care se îndoia „vadimist” că preşedintele în exerciţiu „este american” şi cerea peste tot să i se arate certificatul de naştere al acestuia. Va rămâne un reper în meserie, probabil, conferinţa de presă de la Casa Albă (unde a participat şi Trump) în care Barack Obama, nu numai că a prezentat certificatul emis de statul american Hawai, dar l-a zdrobit pe Trump sub rafala de ironii şi zeflemele care au ridicat sala în picioare. Un apropiat al lui Trump mărturisea, în documentarul de pe Netflix, că acesta a spus că acea seară a fost cea mai mare umilinţă din viaţa lui. De aceea, desigur i-a păstrat o ură feroce lui Obama şi a încercat să distrugă şi să şteargă moştenirea politică a acestuia.

În 2016, condiţiile erau coapte. Hillary Clinton, ajunsă candidat al Partidului Democrat ca urmare a trocului făcut cu muieraticul ei soţ şi a înţelegerii cu Obama (puternica grupare a familiei Clinton din Partidul Democrat l-a ajutat să ia primul mandat), putea fi învinsă, în ciuda discursului incendiar şi partizan al lui Meryl Streep, vocea progresismului feminist cea mai influentă. Trump şi-a învins la limită cei 17 candidaţi ai Partidului Republican, a obţinut nominalizarea şi, ajutat şi de Cambridge Analytica (firma paravan a FSB-ului!), a luat votul a 62 milioane de americani, care vedeau în el un om de succes, hotărât şi necomplezent cu influenţa crescândă a neostalinismului corectitudinii politice. Cu un slogan furat (Ronald Reagan a candidat, în anii 80, sub sigla „Let's Make America Great Again!”), sprijinit de complexa maşinărie de campanie a republicanilor, finanţat de marile corporaţii texane şi conservatoare, guralivul ţepar a devenit cel de-al 45-lea Preşedinte al Statelor Unite, în ciuda eşecului de la votul popular (Hillary obţinuse cu 2.87 milioane mai multe voturi, dar sistemul american e bazat pe colegiile care dau electorii, nu pe totalul voturilor). Se vor scrie, desigur, cărţi în care va fi analizat mandatul lui Trump, deciziile sale şi efectele lor globale. Din nefericire, exerciţiul real al puterii ne-a arătat un politician egolatru şi iresponsabil, care a condus cea mai mare şi influentă democraţie din lume precum buticul propriu, în care Preşedintele s-a crezut proprietarul Americii şi s-a simţit dator să facă doar cum îl tăia capul, indiferent de consecinţe. Deşi 73 de milioane de americani l-au votat din nou, raţiunea şi echilibrul au învins (alte 82 de milioane arătându-i cartonaşul roşu!), iar moştenirea pe care mult prea mediatizatul fanfaron de la Casa Albă o lasă partidului care l-a adus acolo este una teribilă: republicanii şi-au pierdut nu numai credibilitatea, ci şi majoritatea în cele două Camere, democraţii ajungând acum, ca niciodată după război, stăpâni absoluţi ai Statelor Unite, fiind serioase şanse, din cauza amintirii lui Trump, ca peste patru ani preşedinţia să fie câştigată, finalmente, de o femeie indiano-jamaicană, ca să fie după carte. Laş şi mitocan, cel care-şi scrie pe pagina prezidenţială că rezultatele madatului Preşedintelui Trump sunt „unice şi istorice” (declarând ţanţoş, ca un şmecheraş scutit de armată ce a fost, că - în ciuda hecatombei sinistre a morţilor de Covid 19 din SUA - el „a organizat cea mai mare mobilizare a ţării de la Cel de-al Doilea Război Mondial!”) a făcut până la urmă şi cea mai mare nefăcută, de neimaginat la Casa Albă: nu şi-a recunoscut, ca un gentleman, înfrângerea, ba, mai mult, a încercat, mincinos şi manipulator, să pretindă că votul a fost fraudat şi, în disperare de cauză, a folosit Constituţia drept hârtie igienică instigându-şi bătăuşii să atace Capitoliul (aşa cum nu mai făcuse decât Ku-Klux-Klan-ul, în 1926). Nici chiar cei mai înverşunaţi duşmani ai săi nu au crezut că e capabil de atâta josnicie. Acum, la un halucinant al doilea impeachment (care, odată adoptat, i-ar împiedica o altă candidatură!), nu mai are decât un singur dor: să se autograţieze în avans înainte ca „Hair” Force One să-l ducă, pentru ultima oară, la imensa sa proprietate din Florida, la odihnă. Vorba lui Toader Paleologu: un marţafoi!

Florin Cîntic este istoric, director al Arhivelor Naţionale, Filiala Iaşi şi scriitor