Un misionar de esență ortodoxă: poetul Eugen Barz

Atelierul de potcovit cuvinte al poetului Eugen Barz – vorbesc de revista bilingvă, româno-spaniolă Littera nova – se prezintă ca un vast hangar sau mai degrabă ca un laborator alchimic literar ridicat la Parla, nu departe Madrid, în curtea parohiei sale, la Centrul Cultural Român „Sf. Antim Ivireanu”, acolo unde cuvintelor scrise în limba română li se schimbă potcoavele de aur și de-argint cu altele din aceleași metale prețioase turnate în limba lui Cervantes, și împodobite cu juvaieruri rare, astfel încât fiecare poem, un eseu sau o povestire traduse din română în spaniolă să semene cu morile de vânt asupra cărora pornește în avânt câte un nou Don Quijote de la Mancha, înarmat cu sabie, suliță și scut, purtând o nouă zale alcătuită din silabe și vocale ce scot sunete vechi și noi, amintindu-ne atât de Lope de Vega, de Góngora, de Juan Ramón Jiménez, de Antonio Machado, și, bineînțeles, de Federico García Lorca, dar și de alți poeți clasici, moderni și postmoderni din Spania și din fantastica America latină. Alături de Don Quijote poate fi văzut și scutierul său, Sancho Panza, călărind pe un asin, încărcat cu traiste pline de vorbe de duh și de otravă. Și acesta fiindcă pentru ca orice univers literar, chiar și cel translat dintr-o limbă în alta, pentru a avea rezonanță, nu poate fi constituit decât dintr-un oximoron, în care gravitatea e contrabalansată de caricatură și ironie gravă.

Dar să-i lăsăm în pace pe Don Quijote și Sancho Panza și să ne întoarcem la Eugen Barz. La Parla, Eugen Barz îndeplinește nu numai rolul de preot și poet, ci și de pedagog și dascăl, căci acolo, pe lângă parohie și revistă, funcționează și o școală deschisă pentru copiii românilor stabiliți în preajma Madridului, care învață gramatică, istorie și geografia patriei. E mult, e puțin? Pentru vremurile agitate pe care le trăim, nu e puțin. Prin astfel de acțiuni, parohia părintelui Eugen Barz poate fi considerată o oază de liniște și normalitate.

Mânat de misionarismul său de esență ortodoxă, există și un astfel de misionarism în zilele noastre când o parte din enoriașii din țară au migrat peste hotare, stabilindu-se în toate colțurile lumii, poetul Eugen Barz a înființat revista bilingvă Littera nova, reușind să construiască astfel un pod cultural între cultura română și cea hispanică.

În paginile acestei reviste putem citi nu numai versuri ale poeților români contemporani traduși în limba spaniolă, ci și creații ale poeților spanioli din diferite generații travestiți în haina mereu proaspătă și nouă și vechilor cazanii din tot spațiul românesc. Aceeași revistă publică interviuri, eseuri, proză și teatru și organizează dezbateri pe diverse teme literare.

Deși e condusă de un paroh devotat misiunii sale, Littera nova e o revistă vie, polemică pe alocuri, în care nu se simte, cum ne-am aștepta, mirosul de tămâie, ci literele își păstrează prospețimea fiind racordate la timpurile agitate pe care le trăim. Acest aspect conferă revistei o aură postmodernă. Și aceasta pentru că poetul Eugen Barz nu amestecă lucrurile, el îi conferă lui Dumnezeu ceea ce-i a lui Dumnezeu și literaturii ceea ce-i a literaturii, îndeplinindu-și dubla misiune cu onestitate și grație.

Mărturisesc că nu l-am întâlnit decât îmbrăcat în haine mirene, dar aș fi vrut să asist și la una din slujbele lui înfăptuite la Palma, unde se adună mulți credincioși, ca să audă rugăciunile rostite în limba română și să-și aducă aminte cu nostalgie de meleagurile natale. Ne-am întâlnit la Madrid, dar și la Iași. Iar cu mulți, mulți ani în urmă, în Călărași, unde la mijlocul anilor 1990, poetul Ștefan Drăghici, directorul Comitetului de Cultură din localitate, organiza tabere de sculptură în metal în incinta fostului Combinatul Siderurgic din Călărași Siderca, un gigant industrial cu port şi gară proprii, transformat astăzi în ruină. Combinatul dezolant îmi aducea aminte de poezia lui Mihai Ursachi, Peisaj industrial cu o insectă, dar și de multe imagini din filmul Călăuza a lui Andrei Tarkovski. Atunci, pe platforma Combinatului, printre macaralele pe jumătate dezasamblate și liniile de cale ferată acoperite de bălării, puteai vedea statui uriașe de voievozi turnate și sudate din metal în halele aflate în ruină, care nu se știe prin ce minune mai funcționau încă, puteai vedea îngeri cu aripi asamblate din tablă și țevi metalice privind spre cer. Am avut ocazia să contemplu cu inima strânsă o astfel de priveliște, căci pe lângă tabăra de sculptură, poetul Ștefan Drăghici organiza și serate muzicale, spectacole de teatru și recitaluri de poezie. La o astfel de serată, pe la mijlocul anilor 1990, în perioada cruntă a tranziției, l-am întâlnit și pe tânărul paroh Eugen Barz, coborât din zona Clujului, unde absolvise Seminarul de Teologie, urmând apoi Cursurile Facultății de Teologie a Universității din București, pentru a se stabili, după absolvire, la începutul anilor optzeci, la Călărași, ca preot și apoi protopop la o parohie din orașul dunărean, unde a oficiat până în anul 2011, când a fost transferat la Parla, la parohia unde oficiază și în prezent. Nu știu dacă Eugen Barz a venit la manifestarea noastră îmbrăcat în veșminte preoțești sau nu. Eu îl țin minte purtând doar haine de mirean, deși, mai târziu, amintindu-mi de platforma industrială împănată cu statui de pe malul Dunării, mi l-am închipuit adesea îmbrăcat în haine preoțești, îngenunchiat înainte de revărsatul zorilor, la picioarele uriașelor statui, rostind o rugăciune, cu mâinile ridicate spre Luceafărul de dimineață, pâlpâind în depărtări astrale. Probabil că imaginea aceasta e legată de poezia Rugăciunea dimineților publicată în volumul Fântâna lui Iacob la Editura Doxologia din Iași: „De la primul apel,/ mă afund gri/ în focul razelor de dimineață./ Griul meu e străvechi,/ dar la Dumnezeu/ un secol face cât o clipită./ Ies de acolo îmbăiat,/ ca privirea unui prunc de ţâţă/ înfășurat în aureola îngerului/ păzitor./ De afară se aude tropot de oase/ pe trotuare,/ mă scobor în urechea internă,/ să-mi fac rugăciunile/ adunate din norii cei mai firavi./ Cred că aş putea scrie o carte/ cu norii aceștia/ dar ei se varsă mereu în oameni”, probabil pentru a le tulbura conștiința.

Venisem atunci la Călărași împreună cu poetul Horia Gârbea, cu Dan Silviu Boerescu, împreună cu criticul de artă Pavel Șușară, cu Ion Es. Pop, Rodica Drăghincescu, cu poetul Ioan Flora, cu soția mea, poeta Cristina Cârstea, cu regretatul critic literar Alexandru Condeescu și alți convivi, la o manifestare literară organizată de poetul Ștefan Drăghici. De aici, spre seară, ne-am deplasat la București la sediul Muzeului Național al Literaturii Române din București, al cărui director era Alexandru Condeescu, unde mi-am continuat lectura publică, citind un fragment din romanul Mașa și Extraterestrul. Nu am schimbat atunci prea multe cuvinte cu Eugen Barz. Nici nu am avut când. Căci, odată cu noi, la Călărași, sosise și o trupă de actori din capitală. Era mare agitație atunci în Călărași, care, prin strădania lui Ștefan Drăghici, devenise o anexa culturală a Bucureștiului. Era aproape un miracol că într-un astfel de oraș provincial să fie organizate atâtea manifestări culturale. Mirajul a durat doar câțiva ani, până la tragicul sfârșit al poetului Ștefan Drăghici, care a murit într-un accident îngrozitor, mașina lui fiind strivită de un camion.

Pe atunci, poetul Ștefan Drăghici, alături de Eugen Barz, de sculptorii Vlad Ciobanu, Titi Ceară, Ionel Cojocaru, Vasile Ivan, Dionisei Popa, Sava Stoianov, Gherghe Zarnescu, dar și de poeții adunați în jurul revistei artPanorama, visa să construiască la Călărași primul Centru de Artă Contemporană din țară. O parte din lucrările ce urmau să fie expuse în acest centru puteau fi văzut pe imensa platformă industrială. După moartea lui, viața culturală a Călărașului s-a transformat într-o ruină. Azi acolo înfloresc, după cum știm, traficul de droguri și cel de carne vie. Și totuși, efortul său nu a fost zadarnic; dacă la Călărași viața culturală s-a stins demult, într-un mod iremediabil, flacăra ei s-a reaprins prin strădania părintelui Barz la Palma, când a întemeiat revista Littera nova. Fără experiența Călărașului, a ștafetei preluate de la regretatul Ștefan Drăghici, dar și de la revista artPanorama, aflată sub Dan Silviu Boerescu, în jurul căreia se adunase atunci o întreaga pleiadă de tineri scriitori ai generației nouăzeci, devenind un adevărat atelier literar, revistă care, din păcate, a dispărut și ea din peisajul nostru literar, Littera nova nu ar fi avut prea mari șanse de izbândă. Experiența dobândită acolo și contactele avute i-au conferit părintelui Eugen Barz pârghiile necesare pentru a întemeia un atelier literar în afara României.

Reîntâlnindu-mă după ani și ani și la Iași, și la Madrid cu poetul Eugen Barz ne-am amintit de acele întâmplări și acele locuri.

Revista Littera nova e un generos atelier literar, dar și o adevărată punte ce leagă două lumi, una profund ortodoxă, alta catolică. Înlăuntrul acestor lumi, îl putem vedea și pe autor, stând pe marginea Fântânii lui Iacob, și așteptând să izvorască dinlăuntrul ei o coloană infinită de consoane și silabe și mâini pline de har, spălându-se în apa vie a lui Iisus.

Felicitări, poete Eugen Barz: de astfel de misionari are nevoie mai peste tot cultura română.

Volumul de versuri Fântâna lui Iacob, despre care am pomenit mai sus, scris de Eugen Barz și apărut la Editura Doxologia din Iași, în urmă cu cinci ani, e o carte care emană multă blândețe, multă lumină, dar și întristare dulce, și mângâiere, și har; o poți citi și dimineața, și la vremea prânzului, dar mai cu seamă în amurg, când legănându-se tăcut peste pomii din oraș, clopotele Mănăstirii Golia se pregătesc să bată, la vremea potrivită, chemând lumea la slujba de seară.

Dar iată și un scurt poem, intitulat Tu, Doamne: „Numai Tu, Doamne,/ îmi știi/ pustiul,/ Tu îmi salvezi glasul/ în camera rugăciunii./ Numai Tu știi/ să îmblânzești focul/ dintre genele mele de lup,/ în jarul lor/ să așezi hrană/ pentru cina/ întinsă dinspre Tine/ spre noi!”

Atât în atelierul de creație al poetului, cât și în altarul unde slujește misionarul ajuns în minunată țară a lui Cervantes, apare și ispita, apare și umbra îndoielii, tulburând fântâna în care sălășluiesc cuvintele vii ale îngerilor Domnului. Dar apare și Duhul sfânt care curăță locul de orice spurcăciune. În apropiere se află întotdeauna umbra și glasul Domnului, care cunosc pustiul existențial al fiecărei făpturi umane. Uneori versurile și rugăciunile răsună în gol, și atunci glasul Celui de Sus le umple cu trăiri și înțelepciune. Domnul cunoaște și răceala, dar și mânia care izbucnește arzând ca un foc în ochii omului. Acolo, din duh și cuvinte, e pregătită cina care vine „de la Tine spre noi”, înălțându-se ca un fum spre ceruri.

Și tot acolo, apare și umbra cavalerului Tristei Figuri și umbra statuilor abandonate undeva pe malul Dunării.

 

Nichita Danilov este scriitor și publicist

Publicitate și alte recomandări video