Mai întâi – faptul că nu se vinde cartea pe care am scris-o eu de­spre, să zicem, Rabelais nu înseamnă automat că românilor nu le pasă de cultură. Nici nu e un motiv suficient să încep să lamentez crepusculul acestei lumi. Faptul că volumul meu nu e recenzat nu dovedește fără tăgadă că mișcarea critică românească e falimentară. La urma urmei, de ce aș avea eu impresia că dacă scriu despre Rabelais se cheamă că mă învecinez cu Bakhtin, iar dacă scriu poezii lungi sunt de-o seamă cu Dante? Poate că de fapt nimeni nu cumpără cartea mea, și nimeni nu vorbește despre ea, pentru că foarte proastă. Când o asemenea carte nu e cumpărată și nici discutată, ăsta chiar e un semn bun, de sănătate culturală. Pentru că numele marilor creatori nu pot fi lipite ca o etichetă pe orice balot, schimbându-i conținutul. Oricât ar fi de greu de crezut, nu oricine recită Eminescu face un act de cultură, tot așa cum nici cârciuma „Baltagul“ nu e, în principiu, un lăcaș de instruire. Ce mai, valoarea pictorului sau sculptorului despre care scriu un articol nu garantează câtuși de puțin valoarea articolului prin care am încercat să mă cocoț pe umerii lui.

Altă observație fără legătură este că cei care au abilitatea să spună sus și tare că suntem aproape de dezastru ajung departe. Panica e dintotdeauna monetizabilă, chiar și în cultură. Dacă mesajul textului tău e că „Lucrurile nu stau foarte rău, dar nici prea bine nu stau“, chiar nu te citește nimeni. Anunță că „Ne scufundăm în barbarie“ și lumea te vrea: ești un om curajos, ăștia nu te pot prosti și, cum pari să fii atât de aproape de problemă, pesemne că ești aproape și de soluție. Pe scurt – semnalul de alarmă e justificat, dar unii îl trag din motive personale.

Invers, poate că faptul că textele tale despre cultură nu sunt citite decât de o sută de oameni nu e deloc sfârșitul. Pare puțin, bineînțeles; eu, de exemplu, îmi spun mereu în sinea mea că textele mele ar merita să fie citite de sute de mii de oameni. Dacă mai beau și o bere, mă gândesc chiar că de sute de milioane de oameni. Dar poate că o sută de cititori serioși e ceva cât se poate de onorabil pentru un subiect strict cultural, cu alte cuvinte fără legătură cu subiectele zilei. Fără legătură aparentă adică, deoarece cultura este actualitate împachetată inactual. Deci faptul că textele mele sau ale altuia nu prea par să fie citite (și e trist dacă de fapt pe noi asta ne supără, nu procentul analfabetismului funcțional în general) nu înseamnă că ne prăbușim. La mulți potențiali cititori textul nici nu ajunge de altfel din motive fără legătură cu interesul sau dezinteresul oamenilor pentru cultură, deși ține într-adevăr de in­­frastructura culturii. Legat de asta – poate că nu ești citit pentru că produci prea multe texte culturale în loc să postezi și poze cu clătitele cu ciocolată pe care le-a făcut pisica. Pentru ele mă aflu pe social media, nu pentru părerile tale despre influența ceramicii islamice asupra porțelanului chinezesc în vremea cutărei dinastii mongole. Așadar, sprijiniți cultura cu clătite.

În fine, lumea mai face cultură și în afara culturii. Nu chiar totul e prins în statisticile oficiale și în formule instituționale, pentru că de pildă cele mai interesante discuții despre literatură sau istorie nu le am cu oamenii care și-au profesionalizat acest interes, printr-un doctorat sau în alt mod. Acum, sigur că e de neconceput o țară misterioasă în care toată lumea are conversații filosofice de cel mai înalt nivel, dar nimeni nu-și ia bacul și nimeni nu cumpără o carte. Dar impresia mea e că mergem totuși mai departe, secretul fiind oamenii – de 15, de 75 de ani – cărora încă le place să citească și care ne țin în continuare pe șine în țara asta. Lucrurile nu stau prea bine, dar nici foarte rău.