Un mit: rezistența lui Jean-Paul Sartre

Citesc o carte – asupra căreia voi reveni, cu alt prilej, mai pe îndelete – despre istoria relațiilor dintre Sartre și URSS (Presses Universitaires de Rennes, 2024). Autoarea, Cécile Vaissié, este o eminentă cercetătoare, specialistă în literatură rusă și sovietică, care a publicat un excelent studiu (pe care l-am comentat curând după apariție) despre nomenclatura culturală sovietică. Biografia lui Sartre a fost reconstituită și studiată în amănunțime, s-a scris mult și despre călătoriile sale în Uniunea Sovietică. Cécile Vaissié ara avantajul de a fi examinat atent presa și arhivele sovietice. Cartea ei cuprinde portrete ale liderilor Uniunii Scriitorilor din URSS (Simonov, Fedin, Surkov, Fadeev, Polevoi) și arată rolul lor în „convertirea” lui Sartre și a lui Simone de Beauvoir și transformarea celor doi în agenți de influență ai Kremlinului.

Mă voi opri aici asupra paginilor care urmăresc celebrul cuplu în timpul celui de Al Doilea Război Mondial, pentru că putem vedea astfel cum ia naștere un mit. După ocuparea Franței de către germani, Sartre a fost făcut, la sfârșitul lui mai 1940, prizonier. Va fi eliberat destul de repede, în martie 1941. În timpul prizonieratului l-a citit pe Heidegger și a lucrat la prima sa carte filozofică importantă, Ființa și neantul. După eliberarea din prizonierat și-a reluat postul de profesor la un liceu din Neuilly, periferie luxoasă a Parisului. Ar fi încercat atunci constituirea unui grup clandestin ce își propunea o rezistență intelectuală. Inițiativa a fost un eșec. Franța este, așadar, ocupată de germani, dar Sartre nu acționează în nici un fel. Va pretinde că ar fi fost contactat de o organizație comunistă și că a aderat astfel la Comitetul național al scriitorilor: și aici, gestul e fără urmări concrete. Publică totuși două articole în revista clandestină Les Lettres françaises, dar e prezent și cu trei texte în Comoedia, o publicație apropiată de colaboraționiști. Culmea e că va da vina pe Partidul comunist francez care, prin revista Les Lettres françaises, i-ar fi îndepărtat pe scriitori de… masele populare și de rezistența armată! Nici Simone de Beauvoir nu e mai întreprinzătoare. Își petrece timpul la cafeneaua Le Flore unde scrie un roman (publicat la finele lui 1943), merge la schi, se întâlnește cu prietenii. Mai mult, scrie scenarii pentru… Radio Vichy, postul oficial al Franței colaboraționiste! Va avea ulterior tupeul să pretindă că a colaborat la acest post de radio la sugestia… Rezistenței franceze, afirmație total fantezistă. Sartre publică piese de teatru care sunt reprezentate cu mai mult sau mai puțin succes, Muștele și Uși închise (piesele sunt aprobate de cenzura germană). Uși închise este jucată pe 7 iunie 1944, a doua zi după debarcarea trupelor aliate în Normandia. Mai târziu, cei doi vor minți prin omisiune, pretinzând de pildă că Sartre a publicat un singur articol, nu trei, în Comoedia. În 1943 apăruse și eseul filozofic Ființa și neantul, unde Sartre discută, printre altele, chestiunea responsabilității. Ceea ce aborda în plan filozofic nu punea însă în practică.

Prima mărturie certă despre apropierea dintre Sartre și Rezistența franceză datează din mai 1944, când Albert Camus îl introduce pe filozof în grupul Combat. Sartre participă la o ședință a grupului însă nu ia cuvântul. Oricum, în iulie 1944, Sartre și Beauvoir părăsesc Parisul și se „refugiază” (nu știu dacă e cuvântul potrivit) într-un han din nordul capitalei. Se întorc la Paris pe 11 august, dar nu participă în nici un fel la luptele care se dau atunci când orașul este eliberat (pe 23 august). Camus face un gest de amicală generozitate și îi solicită lui Sartre, pentru ziarul Combat, un amplu reportaj despre… eliberarea Parisului. Sartre va putea în consecință pretinde că a fost un colaborator la un ziar al Rezistenței! Așa ia naștere mitul lui Sartre – luptător în Rezistență, mit pe care filozoful și tovarășa lui de viață îl vor întreține cu grijă și consecvență. Așa a luat naștere și mitul Partidului Comunist francez care își spune „Partidul celor 75000 de rezistenți împușcați”, în condițiile în care, în timpul Ocupației, au fost executați aproximativ 4500 de oameni, dintre care nu toți erau comuniști. Fapt este că Sartre, după ce înființează revista Les Temps modernes (1945), elaborează teoria „intelectualului angajat” și devine el însuși un model de angajare politică, deși în timpul războiului nu făcuse absolut nimic care să justifice acest statut.

De angajat, s-a angajat mai târziu, dar cel mai adesea în slujba unor cauze greșite, glorificând Uniunea Sovietică spre exemplu. Dacă ar fi trăit în România, Sartre ar fi primit cu siguranță, la terminarea războiului, certificat de revoluționar.

Alexandru Călinescu este profesor emerit la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, critic literar şi scriitor

Publicitate și alte recomandări video