Antonin Ciolan şi-a găsit norocul în Germania. La Dresda, Leipzig şi Berlin a studiat contrapunct, fugă şi compoziţie cu Felix Draeseke, adept entuziast al concepţiilor componistice marca Richard Wagner, ceea ce i-a marcat toată viaţa, determinându-l să acorde cea mai mare importanţă legilor orchestraţiei, partiturile corifeului de la Bayreuth ajungând deseori pe pupitrul său dirijoral. Continuitatea în însuşirea profundă a muzicii lui Wagner i-a fost prilejuită de renumitul dirijor german Hans von Bülow prin urmaşii săi, importantă sursă de inspiraţie în definirea lui Antonin Ciolan şi ca specialist în interpretarea simfonismului brahmsian. Alt dirijor de dicţionar, Arthur Nikisch, a rezonat cu temperamentul vulcanic, firea volitivă, sensibilitatea ardentă a tânărului muzician român. Atunci s-a constituit fundaţia concepţiei, a stilului dirijoral propriu lui Antonin Ciolan, luminând un binom preţios: minuţiozitatea redării textului din partitură, dinamismul interior, ritmul alert, masivitatea-poezia pasajelor orchestrale, impactul emoţional puternic în secvenţele dramatice, în crearea scenelor lirice de o ingenuitate şi delicateţe emoţionante, luminarea fiecărui solo instrumental fără a transforma vreodată orchestra în simplu acompaniator, modernitatea uimitoare a versiunilor semnate de Antonin Ciolan. Ultima calitate menţionată este cu atât mai preţioasă astăzi, când muzicianul şi melomanul au atâtea posibilităţi de a asculta comparativ aceeaşi lucrare.

Descriind sumar viziunea dirijorală a lui Antonin Ciolan, modul de aplicare a învăţămintelor acumulate în Germania, am schiţat, la rândul meu, două trasee contrastante, în funcţie de ce ar fi putut fi, şi ce a fost. Mult apreciat de Draeseke şi Nikisch, care i-au deschis perspectivele carierei dirijorale de excepţie în Germania, de acolo în toată Europa, după încheierea studiilor, Antonin Ciolan nu a optat nici măcar pentru Bucureşti, ci s-a întors în Iaşul natal. Pentru că a mai avut o calitate - a fost patriot. E adevărat, Primul Război Mondial l-a obligat să îmbrace haina militară, să lupte pe front, unde a scăpat ca prin minune de la moarte, însă nici după încheierea luptelor, nici mai târziu de-a lungul anilor, nu a încercat să se stabilească în capitală. Încrederea în talentul, în ideile, în spiritul de acţiune proprii, vocaţia de organizator l-au convins să rămână în Iaşul natal spre a fonda orchestre, spre a fi profesor la Conservator. Preţuirea, ajutorul lui George Enescu l-au stimulat şi mai mult. Efectele calităţilor sale sunt vizibile dacă studiezi afişele concertelor susţinute în perioada interbelică: lui Antonin Ciolan i se datorează înnoirea obişnuinţelor de audiţie ale publicului ieşean, convins să aprecieze nu numai valsurile, polcile, cadrilurile, cel mult operetele austriece. Antonin Ciolan a impus în sălile de concerte simfoniile de Beethoven, Brahms, Ceaikovski, Dvořák, uverturile de Wagner, paginile orchestrale din operele compozitorilor ruşi.

Migala, eficienţa lucrului cu orchestra, rapiditatea obţinerii rezultatului dorit din punct de vedere tehnic şi muzical-artistic, spectaculozitatea muzicii şlefuite de Antonin Ciolan nu au argumentat doar admiraţia lui George Enescu, ci şi a dirijorilor străini sosiţi în turneu la Iaşi, care şi-au exprimat opiniile superlative în presa de aici. De altfel, dirijorul şi-a extins puterea de iradiere a talentului şi spectaculozităţii artei interpretative în toată Moldova istorică, fiind admirat la Chişinău, Cernăuţi, Bălţi, Soroca, Ismail, Odessa, în unele localităţi împlinindu-şi rolul de înnoitor al vieţii muzicale. La cererea Societăţii simfonice, a Primăriei oraşului, a direcţiunii Societăţii muzicale din Chişinău, Antonin Ciolan a acceptat în 1927 funcţia de director general al Societăţii muzicale. Alt merit al său istoric - a înfiinţat Orchestra filarmonică a Basarabiei, apoi a fost numit inspector general al Fundaţiilor Culturale Regale în domeniul muzicii pentru teritoriile Prut şi Nistru.

Dar, se ştie - mediocrii, impostorii, veleitarii (mai ales cei din partea locului) nu obosesc niciodată în a-şi închipui performanţele personale, denigrându-le pe cele autentice. „Şef de pluton” al celor care nu au încetat să-l conteste pe Antonin Ciolan poate fi considerat Mircea Bîrsan. Bineînţeles, timpul nu i-a confirmat vreo performanţă nici ca dirijor, nici ca profesor (şi la Conservatorul din Bucureşti), nici ca autor de emisiuni radiofonice, nici în domeniul compoziţiei. Totuşi, în perioada interbelică, memoriile trimise Ministerului Învăţământului, „valurile” ridicate în societatea muzicală, în presa ieşeană au ajuns la „performanţe” vremelnice: demiterile lui Antonin Ciolan din funcţii, demisiile sale. Poate că Iaşul era prea mic pentru un om de acţiune, un dirijor, un profesor, un conducător de instituţii muzicale cum a fost Antonin Ciolan. Cu siguranţă, alegerea sa spre a dirija simultan Corul Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei, corul Bisericii Sf. Spiridon i-a iritat pe mulţi. Dar opţiunea Patriarhului Nicodim al României, care a dispus alcătuirea celor două ansambluri vocale şi din studenţii Academiei de muzică, unde era profesor Antonin Ciolan, spre a se asigura competenţa profesională, a fost respectată.

Un nou „val” l-a înălţat pe neobositul profesor şi dirijor la cotele performanţei, ale recunoaşterii oficiale: în septembrie 1942, cu prilejul inaugurării la Chişinău a Turnului Dezrobirii Basarabiei, el a condus corurile reunite din Chişinău, Bălţi, Soroca, Hotin, Orhei, Cetatea Albă şi Ismail (pe care le-a pregătit separat!). Au fost de faţă Regele Mihai I al României, primul ministru, reprezentanţi ai guvernului, prelaţi din conducerea Bisericii Ortodoxe Române, un public numeros. Sunt informaţii de excepţională valoare istorică pentru cultura muzicală română, pentru cunoaşterea personalităţii lui Antonin Ciolan - informaţii decenii la rând ocultate de cenzură, dar imperios necesare cunoaşterii în momentul de faţă.

Alex Vasiliu este jurnalist, muzicolog şi profesor