Un muzician sortit neuitării – Antonin Ciolan

Am avut plăcerea să scriu aici despre Antonin Ciolan. Revin cu câteva impresii fiindcă niciodată nu poți transmite totul despre o personalitate putenică, ce a influiențat oameni, orchestre, instituții. Infatigabilului „patriarh al dirijorilor” i se potrivește titlul rubricii care îmi adăpostește însemnările – Antonin Ciolan rămânând o temă cu variațiuni. Nici momentul comemorativ nu se cade ignorat: cu puțin timp în urmă, la 4 decembrie, s-au împlinit cinci decenii și jumătate de la stingerea sa. Iar în 2025 s-au adunat 70 de ani de la înființarea Filarmonicii „Transilvania” din Cluj, al cărei director și dirijor principal a fost muzicianul ieșean expatriat din 1947 până la sfârșitul vieții (1970).

Monografia scrisă de Gheorghe Mușat, Antonin Ciolan, inegalabilul maestru al baghetei, reprezintă, prin cele două ediții publicate la editurile „Ecou transilvan” (2012) și „Junimea” (2017) o fascinantă arhivă pusă la dispoziția publicului și cercetătorilor. Interesul volumului s-a dovedit prin tirajele ulterioare scoase la editura ieșeană.

Nu se poate trece cu vederea alt efect benefic: după emisiunea-semnal „Cap de afiș” pe care am realizat-o în duplex TVR Iași – TVR Cluj în decembrie 2017 cu participarea autorului impozantului volum și a muzicologului Mihail Cozmei (primul istoric ieșean care a scris cu peste patru decenii în urmă despre Antonin Ciolan în revista „Cronica”), a început la Radio România Muzical recuperarea înregistrărilor istorice necunoscute până atunci. Simfoniilor nr. 1 în do minor opus 68 de Brahms și nr. 5 în mi minor opus 64 de Ceaikovski, mai accesibile pentru că s-au editat în deceniul 1961-’70 pe discuri „Electrecord”, li s-au adăugat Mica serenadă K.V. 525 de Mozart, Simfonia a VII-a în la major opus 92 de Beethoven imprimate cu Orchestra Filarmonicii din Cluj și Prima simfonie, în mi bemol major opus 13 de Enescu – versiune realizată împreună cu orchestra filarmonicii din București. De reținut că, din păcate, neuitatul dirijor a putut fi invitat să concerteze în Festivalul internațional „George Enescu” abia în septembrie 1967, deschizând evenimentul muzical cu această importantă lucrare simfonică.

Se cuvin trasate caracteristicile interpretărilor lui Antonin Ciolan, modele pentru tinerii dirijori, momente de permanent interes și admirație de care se poate bucura publicul meloman. Cine are obiceiul să asculte ansambluri simfonice prestigioase europene și americane remarcă imediat ce se orânduiesc primele fraze melodice robustețea sonoră, dinamismul, fluența dramaturgică, limpezimea ideilor, a desfășurării actelor muzical-artistice la toate compartimentele orchestrelor pe care le-a condus. Nu lipsește o anumită sobrietate imprimată concepției dirijorale de respectul pentru stilul epocii și al compozitorului, pentru litera partiturilor – lecție învățată în prima tinerețe la Iași sub îndrumarea exigentului, intransigentului Gavriil Musicescu și peste puțin timp, când a studiat la Conservatoarele din Berlin, Dresda, Leipzig. Exactitate, precizie, strălucire ferite de spiritul cazon datorită sensibilității pe care moldoveanul prin naștere nu o lăsa la vedere decât atunci când compozitorul îi permitea în partitură, când situațiile deosebite în viață i-o cereau.

Știind că Beethoven și Ceaikovski erau doi dintre autorii săi preferați, am fost curios în ce „cheie” expresivă s-a apropiat Antonin Ciolan de Serenada lui Mozart – stilul scriiturii specific lucrării, sprințară, vioaie, ușor frivolă, predispun la delicatețea și ușurătatea muzicii de salon. Dar tocmai atmosfera salonului i-a fost puțin agreabilă dirijorului deopotrivă pedant-sensibil, care a ignorat cât a putut în Iașul primelor decenii de secol XX repertoriile operetei și ale vodevilului, muzicile romanțioase, orientând în mod echilibrat dar constant gustul public spre capodopere clasice, romantice pentru care saloanele erau neîncăpătoare (Beethoven, Brahms, Ceaikovski, Wagner ș.a.). Antonin Ciolan a fost întotdeauna străin senzaționalismului ieftin, edulcorărilor, luminând mereu soliditatea construcției muzicale, temeinicia frazării și a sonorității orchestrei. Elimina tot ce nu era util conceperii, șlefuirii fluxului muzical-sonor. Lucrând cu orchestrele, cuvintele îi erau parcimonioase, iar în timpul concertelor, indicarea precisă a pulsului ritmic, a accentelor, chipul impasibil nu aveau nimic atractiv pentru cel ce urmărea spectacolul muzical. Imaginile filmate, atât de rare, de prețioase, dezvăluie câteodată fulgerul privirii când o avalanșă melodică se cuvenea redată, ori zâmbetul abia schițat la unduirea unei fraze lirice a cărei frumusețe ieșea de pe portative, „trecând” pe corzile sau în pâlniile instrumentelor, mulțumindu-l.

Dinamismul efervescent (nu e un pleonasm în cazul lui Antonin Ciolan), sveltețea ritmului, tempo-urile dinamice rămase în limbajul colorat al membrilor orchestrelor prin formula „ciolanissimo”, ca apropo la vârtejurile ritmice ale temperamentalului și colericului dirijor italian de un leat, Arturo Toscanini, nu au umbrit eleganța din veacul lui Mozart, dar au aruncat câteva raze spre romantismul ce avea să vină. A rămas meritul muzicianului-soare, dar și al patriarhului care l-a înțeles dublu-valent pe Wolfi: conform spiritului latin, moștenit prin naștere, fidel culturii muzicale germane însușită la ea acasă.

Gheorghe Mușat și Alex Vasiliu lângă bustul din Cluj realizat de Ion Irimescu

Nefiind adeptul insistențelor, aranjamentelor de culise, relațiilor din interes, al intratului pe fereastră când ești poftit afară pe ușă, Antonin Ciolan a rămas, din 1949 până în 1970, fidel Clujului care l-a adoptat, l-a ajutat, l-a respectat asigurându-i tot ce a cerut pe plan muzical. A dirijat la București doar când a fost chemat – dar cât de rar… Și așa se explică numărul redus al înregistrărilor profesionale, accesibile în deceniile românești 1950-1970 doar la București. Ce documente am fi avut dacă neobositul dirijor ar fi imprimat și alte lucrări enesciene, în afara Simfoniei I. Ascultând numai versiunea lăsată de Antonin Ciolan se argumentează maturitatea compozitorului ajuns în etapele elaborării opusului când avea numai 24 de ani, raportul osmotic al clasicismului moderat cu învolburarea de tip romantic. Interpretarea oferită la București, rămasă ca document înregistrat, dovedește că dirijorul a reușit să construiască un edificiu muzical-sonor-expresiv dens, impunător, căruia i se simte anvergura, calitatea europeană. Nu cred că dechiderea ediției din 1967 a Festivalului, miza evenimentului, conștiința propriei valori au fost singurele motive care au determinat Orchestra Filarmonicii „George Enescu” să ajungă la nivelul calitativ admirabil al interpretării. Cel ce a regizat spectacolul muzical, Antonin Ciolan, a avut prestigiul imens, știința, experiența, vocația construcției solide a edificiului enescian.

Documente sonore cum sunt cele la care m-am referit merită accesul liber, permanent, mijlocit de platformele moderne de distribuție, pentru ca valorile istorice românești să fie cunoscute și apreciate.

Alex Vasiliu este jurnalist, muzicolog și profesor

Publicitate și alte recomandări video