Un nume, un om, o legendă: Vasile Simionaş la 70 de ani (II)

Şapte goluri anulate la 42 de grade!

“În 1970 antrenor a fost numit Gil Mărdărescu, un bărbat cu alură occidentală, care venea la stadion în costum negru, cravată şi batistă la buzunar. Un cântăreţ şi un povestitor fermecător, chiar dacă multe întâmplări spuse erau la limita adevărului… Când avea chef, făcea antrenamente grozave. Alte ori, tristeţile generate de situația soției sale, aflată la închisoare, iar fiul lui, un fotbalist care acum ar putea juca la orice echipă din Liga I, nu putea prinde Politehnica îl făceau să stea în tribună la antrenamente… Am plecat excelent în campionat, am condus în clasament, însă, pe fondul unui retur slab, am terminat pe locul VIII. Poli a dat însă cele mai multe goluri, 50, echipa a avut cea mai mare medie a notelor în ziarul Sportul, Iordache, cel mai bun goal-keeper din istoria fotbalului românesc în opinia mea, a fost cel mai bun portar al campionatului, iar Costică Moldoveanu a ieşit golgeter. Paradoxal, în anul imediat următor, am retrogradat! Cauzele au fost multiple… Prima dată s-a greşit în iarnă, când am făcut două turnee în Africa, unde era o căldură infernală. În plus, în Egipt, un amical s-a întrerupt din cauza unei furtuni de nisip, iar în Ghana am făcut mai mult plajă, ne-am întors acasă, în plină iarnă, ca ghanezii la culoare… Am jucat un amical, pe un teren pe care iarba era de 30 de centimetri, la 42 de grade! La pauză era 3-0 pentru gazde! În repriza a doua, când a apărut umbra, am dat nouă goluri, însă arbitrul a anulat şapte! După meciul ăla, am anulat celelalte amicale, am rămas la alergări uşoare şi baie în ocean”.

Un meci cu cântec

“După revenirea acasă, Gil stătea mai mult cu soţia, care fusese eliberată. Totuşi, se apropia finalul şi nu aveam emoţii. Totul s-a rupt la un meci cu CFR Cluj, o echipă modestă pe atunci. Înainte de partidă, antrenorul ne-a zis că vrea să-i surprindă: l-a băgat pe apărătorul Stoicescu atacant central, iar pe Cuperman mijlocaş. Am pierdut cu 2-4, iar Naste, care avea 17 ani la debut, a greșit decisiv. Ianul, care era accidentat, s-a luat tare de antrenor după meci, totul s-a rupt, încrederea s-a dus. Ne antrenam singuri, la o deplasare băieţii mai vechi au vrut chiar să-l dea jos pe antrenor din autocar! Pentru mine, retrogradarea a fost un şoc, mai ales că eram titular şi la naţionala olimpică şi la naţionala studenţească, care a devenit campioană europeană, după un turneu puternic. Jucam alături de Dinu, Oblemenco, Mircea Sandu, echipe tari având şi celelalte participante, Dieter Müller, de la nemţi, fiind un mare atacant. Totuşi, am avut puterea de a reveni imediat în prima ligă, sub conducerea lui Laurenţiu Constantin, care era profesor la IEFS. Asta chiar dacă Relu Cuperman, unul dintre cei mai buni jucători ai ţării şi cumnatul lui, Moldoveanu, au plecat după ce s-au certat şi au fost trimişi acasă din cantonamentul de la Borsec. Şi chiar dacă a fost un an crunt din punct de vedere financiar, mai toţi trăind din împrumuturi”.

La un pas de Craiova

“Craiova a încercat să profite de probleme şi mi-a propus să vin la Universitatea în 1973. Au venit după mine şi la Sibiu, la ”Împăratul Romanilor”, unde eram în concediu cu soţia. Nea Mişu Bîrsan m-a convins însă să rămân la Poli. Eram ataşat mult de Iaşi, am rămas şi i-am deschis astfel posibilitatea lui Beldeanu de a juca în Craiova Maxima, oltenii reorientându-se la el. Cariera mea era alta dacă plecam atunci la Craiova, însă sufletul nu m-a lăsat… La Poli, antrenor a venit Ilie Oană. Născut în SUA, s-a pliat perfect pe lotul nostru. Ne-am îndeplinit mereu obiectivul «clasic», menţinerea în A, dar am terminat şi pe locul VIII, în 1977. Cea mai spectaculoasă evitare a retrogradării a fost în 1974, când am bătut Rapidul cu 1-0 în Copou, noi ne-am salvat, iar ei au retrogradat. Am dat golul decisiv în minutul 80, cu capul, după un corner executat de Incze. Am şi un secret legat de acea fază. Nici nu m-am gândit că ajung la minge, la cum am văzut că pleacă am sărit doar să-i încurc pe fundaşii lor! Cred însă că s-a declanşat în mine energia de alarmă, care apare, de pildă, când te aleargă un câine şi fugi mult mai repede decât de obicei. Am înscris şi am declanşat nebunia în oraş. Am fost dus pe braţe din Copou până în Piaţa Unirii. A doua zi, după un banchet care a durat toată noaptea, aveam examen. Colegele m-au convins să merg, pentru a trece toată grupa. Profesorul, deşi nu era chibiţ, mi-a zis: «Tovarăşul Simionaş. A fost demonstraţie sub geamurile mele ieri. Sunt mândru că eşti studentul meu!». Planul colegelor a funcţionat. Eu am ştiut câte ceva, mi-a pus 7, însă a trecut toată grupa.Chiar şi cei care nu au ştiut au primit 5! După plecarea lui Ilie Oană, a rămas Leonid Antohi. În 1981, pe fondul schimbării de generaţii, am retrogradat”.

Ultima promovare

“Dezamăgirea unei noi retrogradări mi-a trecut repede. Deşi Buzăul mi-a făcut o ofertă foarte bună din punct de vedere financiar, am luat-o de la capăt la 31 de ani, alături de «Profesorul» Constantin, care a ţinut foarte mult să rămân la Iaşi. Nu era un tip care se descurca prea bine în alte domenii, însă era fantastic când vorbea de fotbal. Avea o vorbă. «Cine cunoaşte mai bine Rio? Cine a trăit acolo sau cine a citit despre el?». De la nea Gică am învăţat să fac scheme, să le scriu. La 56 de ani juca cot la cot cu noi! Când îl tachinam pe seama penaltiului pe care l-a ratat la Olimpiada de la Tokyo, îl trecea pe Bucu în poartă şi îi dădea 10 goluri din 10 şuturi de la 11 metri! Am promovat lejer, iar anul următor am început campionatul cu fostul mare internaţional Nicolae Motroc antrenor. Un tip dur, care, deşi mă cunoştea bine, la prima întâlnire m-a întrebat cum mă numesc.A făcut antrenamente fizice foarte bune, chiar dacă unele metode nu-i ieşeau. Într-o săptămână, jumătate de echipă a făcut întindere la ceafă deoarece ne punea să facem multe tumbe din alergare. A rezistat doar şase etape, timp în care a intrat în conflict cu multă lume, iar echipa a fost preluată de profesorul Marica, Mihai Romilă fiind secund. Pentru mine a urmat debutul ca antrenor”.

Concluziile carierei de jucător

“Am prins o perioadă romantică a fotbalului, în care spectacolul, plăcerea jocului era mult mai importantă decât banul. Mai ales la Poli Iaşi. Ne hrăneam cu alte satisfacţii. Tribunele erau pline, fotbalistul era o vedetă a oraşului, era respectat, iubit de toţi. Am prins trei generaţii la Poli. Prima, când am venit la Iaşi, cu Şoni Pal, care era cel mai bătrân jucător la 26 de ani, Costăchescu, Contardo, Sofian, Moldovan. Apoi, cea cu Bucu, Anton, Ursu, Cernescu, Nemţanu, Cioacă, Costea, iar la final pe cea a lui Burdujan, Paveliuc, Florean, Kerezsy. Am jucat în echipă cu jucători mari, Iordache, Constantinescu, Cuperman, Ianul, Lupulescu, Costică Moldoveanu, am legat prietenii de o viaţă. Mergeam şi în concedii cu familiile. Am făcut cuplu 12 ani cu Mihai Romilă, am fost prieten bun cu Miţu Dănilă, cu Paul Costaş, cu mulţi alţii. Mihai nu mi-a fost coleg sau prieten, mi-a fost frate! (cei doi, în imaginea de mai sus). Eu cred că a fost cel mai bun produs al Iaşului.Şi acum îi văd faţa râzând, a avut un suflet uriaş… Sigur, dacă rămâneam la Bacău sau plecam de la Iaşi, cred că ajungeam mult mai sus. Nu regret însă nimic! Cred că am făcut ceva pentru fotbalul ieşean. Cifrele, deşi seci, ca la fotbal, cred că spun ceva: circa 500 de meciuri oficiale, peste 30 000 de kilometri alergaţi, peste 800 de zile state în cantonament, în care nu mi-am văzut familia, mii de kilometri făcuţi cu mijloacele de transport în deplasări, de cred că înconjuram Ecuatorul de câteva ori”.

IMAGINEA CU ECHIPA DE SUS: Vasile Simionaș (al doilea din stânga jos) a fost căpitanul naționalei de tineret la Balcaniada de la Atena 1971. În echipă veți recunoaște alții jucători ai Politehnicii: portarul Vasile Iordache (stânga sus) și Vlad Marica (stânga jos).

CITESTE AICI PRIMA PARTE A TEXTULUI DEDICAT LEGENDEI POLITEHNICII IASI

A consemnat OVIDIU MINEA

Publicitate și alte recomandări video