Un nume, un om, o legendă: Vasile Simionaş la 70 de ani (III)

Primii paşi ca antrenor

“Antrenor principal am ajuns datorită unei conjuncturi. Înaintea sezonului ’83-’84 s-a hotărât să se schimbe doar antrenorul secund. Ioan Marica trebuia să rămână principal, iar eu treceam secund, în locul lui Romilă, care a plecat la Galaţi. Profesorul Marica vroia însă întăriri, mai ales că ni se cerea Cupa UEFA. Conducerea nu a fost de acord, a renunţat la el şi m-a pus pe mine principal. Cum nu aveam carnet de antrenor, în acte era trecut tehnician Constantin Bordeianu, de la Liceul Sportiv. Am făcut un sezon foarte bun, am terminat pe VIII. De jucat, am mai jucat în tur şi câteva minute în retur. Decisivă în decizia mea de a nu mai fi jucător a fost o întâmplare de la un meci amical cu Torino, campioana Italiei, o echipă mare atunci. Am intrat după pauză, l-am faultat pe un italian, iar spectatorii m-au huiduit apoi la fiecare atingere a mingii. La analiza meciului, când i-am atras atenţia lui Sigmirean că a jucat slab, mi-a reproşat: «Pe mine mă cerţi, dar uiţi că pe tine te-a huiduit lumea». În retur, am intrat apoi foarte rar, doar la greu. Niciun meci de retragere nu am avut…”.

Cadoul otrăvit primit la 34 de ani

“Chiar dacă mă aşteptam să continuu ca principal, după sezonul foarte bun, în vara lui ’84, Vasile Ianul, care era prietenul meu, m-a schimbat! Mi-a zis că dacă un antrenor fără licenţă a dus echipa pe VIII, un antrenor mare o duce în cupele europene! L-a adus pe Constantin Oţet, care pregătise Craiova Maxima, iar eu am trecut secund. Dezastrul s-a prefigurat rapid. Cu şedinţe teoretice de o oră şi jumătate înainte de antrenamente, cu un cantonament de 18 zile, care a dus la plecarea unor jucători ori la bătăi între alţii, echipa a intrat nervoasă în campionat, iar rezultatele au fost catastrofale. Oţet s-a certat şi cu Ianul, care îi dăduse 140 000 de lei la instalare, bani de două maşini Dacia! Ianul a zis că îşi taie mâna cu care i-a numărat banii! Între cei doi am auzit cel mai lung schimb de înjurături din viaţa mea! Totul s-a spart însă în capul meu. Întors de la Bucureşti, unde luasem carnetul de antrenor, chiar în ziua în care împlineam 34 de ani, am fost dat afară, împreună cu Ianul. S-a întâmplat după o şedinţă cu Partidul, derulată în Sala Azur de la Casa Studenţilor. Parcă mi-a căzut lampadarul acela splendid în cap când am auzit. Am luat atunci cuvântul şi am prezis că echipa se va duce în B, lucru care s-a şi întâmplat”.

„S-au dat bani pe balcon!”

“Am fost dat afară nu numai de la echipă, dar şi de la Ţesătura, unde eram inginer, aşa că atunci când am primit o ofertă de la Suceava, să fiu antrenor-jucător, am acceptat. Era o echipă frumoasă, tânără, cu Buliga, Caşuba. Cel mai bătrân, Nicu Alexa, avea 26 de ani. Am stat câteva etape, apoi m-am trezit la Suceava cu primul-secretar de la Iaşi, Dumitru Nagîţ. Cel care mă dăduse afară. Mi-a cerut să mă întorc la Poli! Eram rănit, echipa nu mai avea nicio şansă de salvare, avea -12 la adevăr într-o perioadă în care cu -5 erai sigur retrogradat, însă mi-am călcat pe inimă şi am revenit. Ne-am dus în B, unde am început perfect sezonul, cu 19 puncte din 10 meciuri. Am pierdut însă duelul cu Galaţiul, care era o forţă financiară, aşa că am plecat iarăşi, la Suceava, echipă cu care am jucat cel mai dificil meci din viaţa mea din punct de vedere al sufletului. Era în 1987, în Copou, cu câteva etape înainte de final. Dacă Poli bătea, trecea în frunte, cu egal rămânea lider Suceava. Am bătut cu 1-0, prin golul lui Sfrijan, rezultat care a făcut mare vâlvă şi a creat fel de fel de discuţii. Au avut de pătimit Gică Munteanu şi Ciocîrlan. Un securist a văzut că aveam un vecin de palier Ciocîrlan şi le-a spus superiorilor că «s-au dat bani pe balcon». Vecinul meu era însă instrumentist la Filarmonică! Au fost tot felul de anchete, fabulaţii, am dat declaraţii, s-a demonstrat însă că nu a fost nimic necurat. Când m-am întors de la Iaşi, cu trenul, la Suceava, cei de acolo m-au aşteptat cu fanfara în Gară! A fost prima promovare a Sucevei în A şi prima promovare a mea ca antrenor”.

Bomboane pe post de prime!

“Cu Suceava, care avea o echipă frumoasă, dar crudă, nu am rezistat în A, am plecat cu câteva etape înainte de final. Am trecut pe la Ceahlăul, Paşcani, apoi m-am întors la Poli, unde m-a prins Revoluţia, cu Bucu preşedinte. Era cumplit. Fabricile dăduseră afară toţi jucătorii, clubul nu mai primea finanţare, profesorii nu mai erau indulgenţi. Pe Damaschin l-am pierdut pentru că a fost picat la un examen! S-a supărat, a plecat, apoi a ajuns la Feyenoord, Dinamo luând mulţi bani pe el. Pe acest fond, în ’90, am fost «suspendat» de Poli. Am plecat la Brăila, am păstrat echipa în prima ligă. Apoi, am trecut doi ani la Progresul, unde l-am descoperit pe Olăroiu, pe care l-am adus de la Girueta. În primul an am promovat, în al doilea am rămas în A. M-am simţit excelent la Progresul. Stăteam într-un apartament aproape de Academia Militară, era o atmosferă superbă, intram la antrenamente cu băieţii. Era un club cu ştaif, cu fani speciali. La fiecare antrenament veneau vreo sută de pensionari. La înfrângeri ne certau ca nişte ultraşi, la victorii ne aduceau cadou bomboane şi truse de ras!”

Piscul Galaţi, ghinionul de la Astra

“Deşi mi-a mers foarte bine la Progresul, m-am întors în B, acasă, pentru a lucra împreună cu bunii mei prieteni Mihai Romilă şi Miţu Dănilă. Dan Cîrlan şi Pavel Hodea se implicaseră, s-a luat atunci primul titlu naţional la juniori. Nu am avut însă cum să ne punem cu Argeşul, am terminat pe 2 în B, nu aveam bani… De aceea, după startul sezonului următor, în ’94 am dat curs invitaţiei de a merge la Galaţi, unde am trăit cinci ani fantastici. Am creat o echipă care bătea Steaua, Dinamo şi a stat mult timp pe primul loc, am ajuns de două ori în cupele europene, în clasamentul antrenorilor am ieşit o dată pe locul III, iar în 1997 pe primul loc. Au fost şi dezamăgiri, eliminarea cu Gorica, după ce am luat în tur un gol în prelungiri, iar în retur, alte două, tot pe final, când aveam 4-0, iar jucătorii se uitau doar la valurile din tribune, fiind siguri de calificare. După cinci ani, am considerat că e momentul să schimb echipa, aşa că am trecut la Astra, unde am avut fel de fel de probleme. Acţionarii se certau, cu preşedintele Romică Paşcu nu mă înţelegeam, a mai venit şi nenorocirea morţii pe teren a lui Vrăbioru, în meciul cu Rapid. Am decis să plec”.

Antrenorul lui Lupu, colaborarea cu Sechelariu

“Pe finalul sezonului ’99-2000, am preluat Farul, într-o situaţie critică. Am obţinut câteva rezultate bune, însă am pierdut în ultima etapă, la Oneşti şi am căzut. Apoi, aveam să aflu că sentinţa fusese stabilită de mai marii «Cooperativei» într-o noapte întunecată, într-un hotel din Braşov… Sezonul următor a fost extrem de agitat. La rugămintea unui bun amic, Vodă, am devenit director tehnic la Roman, care fusese preluat de Nati Meir. Aveam echipă bună, cu Scînteie, Baciu, Codreanu, a venit apoi şi Lupu, am obţinut rezultate foarte bune, am ajuns pe primul loc. Laminorul s-a dovedit a fi însă un fel de Dinamo actual! Banii promişi nu au apărut, deşi se pusese până şi o plăcuţă cu numele lui Meir pe stadion, a apărut scandalul şi totul s-a prăbuşit. Pe final de sezon, am trecut la Bacău consilier tehnic, alături de Ghiţă Poenaru. L-am cunoscut atunci mai bine pe Doru Sechelariu, a cărui pasiune pentru echipă şi oraş depăşea orice imaginaţie. După o înfrângere, îşi lua o sticlă în faţă, şi începea să-şi certe jucătorii. Apoi, le spunea că au avut şi momente bune. După aceea, chiar că au jucat bine! Şi termina spunându-le că îi iubeşte şi îi cunună pe toţi! Din păcate, s-a pierdut atunci un baraj cu Farul, la penaltiuri, după un ghinion imens”.

De două decenii doar în Copou

“În 2001, la rugăminţile lui Gigi Nichita, m-am întors la Poli, care era pentru prima dată în C! Am luat echipa după ce pierduse la Crucea şi făcuse egal acasă cu Dărmăneştiul. Până în iarnă, fiindcă era sărăcie mare, am refuzat salariul, lucrând doar pentru suflet. Am promovat după ce am bătut Vasluiul cu 4-0, cu 15 000 de oameni în tribune. Am stat apoi un an în B, într-un retur am fost şi înlocuit, iar în 2004 am promovat în Liga I, tot după un duel la distanţă cu Vasluiul, care fusese preluat de Porumboiu. A fost atunci un entuziasm de nedescris în oraş. Echipa a fost plimbată prin cartiere pe o maşină platformă, la Palat am urcat pe scenă alături de Iris. O nebunie, ce mai! Cu un lot nepregătit pentru prima ligă, am pornit slab în sezonul următor, iar în toamna lui 2004 am stat pentru ultima dată pe bancă ca antrenor, în locul meu venind Ionuţ Popa. După acel moment, nu am mai avut entuziasmul să o iau de la capăt. Ca jucător evoluasem la toate echipele naţionale, ca antrenor aveam licenţa PRO, fusesem în cupele europene şi numărul 1 din România. A mai divorţat şi fiul meu şi am vrut să-l ajut să-şi crească băiatul, nu am mai avut puterea de a pleca de acasă. Am rămas la Poli, unde am fost vicepreşedinte, consilier, scouter, ajutând mereu cu orice era nevoie. Cu fair-play, aşa cum am fost în toată cariera, în care nu am luat niciun cartonaş roşu, nici ca jucător, nici ca antrenor. Dacă va fi nevoie de mine, voi continua să sar oricând în ajutor. Aşa cum am făcut mereu în mai bine de cinci decenii pe care i-am închinat fotbalului…”.

CITIȚI AICI CELELALTE DOUĂ EPISOADE

https://www.ziaruldeiasi.ro/stiri/un-nume-un-om-o-legenda-vasile-simionas-la-70-de-ani-i–270097.html

https://www.ziaruldeiasi.ro/stiri/un-nume-un-om-o-legenda-vasile-simionas-la-70-de-ani-ii–270217.html

Publicitate și alte recomandări video