Abia reușești să ții post sau să-ți faci rugăciunea? Ți se îngăduie să citești Filocaliile? Opinia unui cunoscut preot din cadrul Mitropoliei

Ca oameni simpli, cu păcate și slăbiciuni multe, cum să ne raportăm, spre exemplu, la un text din sfera asceticii ortodoxe, care ne vorbește despre lucruri „subțiri”, despre „ispitele de-a dreapta”, despre trezvie și paza minții etc.? În fața paginilor ce descriu realități duhovnicești ce depășesc cu mult palidele noastre experiențe spirituale, cum e mai bine să procedăm? Are vreun rost să le parcurgem sau mai bine alocăm și acest timp unor texte mai accesibile, ca pentru catehumeni?

Precum în învățământul laic, și inițierea în tainele teologiei se face tot gradual, începându-se cu alfabetul, adică însușindu-ne învățăturile de bază ale credinței. Așa cum unui elev de clasa a doua nu-i recomanzi să citească un tratat de chimie anorganică, tot așa ar fi firesc să nu recomanzi Filocaliile unuia care abia reușește să țină post sau să-și facă rugăciunile de seară. Pare a fi un lucru de bun simț. Mai mult, această atitudine este îndreptățită și de reacția unora care s-au avântat în astfel de lecturi și, nepricepând mare lucru, dar înțelegând totuși că ei sunt departe de nivelul la care este autorul, om cu viață sfântă, au ajuns să cadă într-o cumplită deznădejde. Și cum n-ar fi așa, când te apuci să măsori distanța care te desparte pe tine, om plin de patimi și de neputințe, de un sfânt care vorbește despre coborârea minții în inimă sau despre descoperirile pe care i le-a încredințat Dumnezeu? Și Sfântul Apostol Pavel pare să întărească ideea unei atitudini rezervate vizavi de astfel de lecturi, atunci când îndeamnă: „nu cugetați la cele înalte, ci lăsați-vă duși spre cele smerite” (Romani 12, 26).

În pofida argumentelor de mai sus, o abordare luminată de discernământ duhovnicesc ne conduce la concluzia că nu trebuie evitată, ci chiar este necesară lectura unor texte mai „grele” din câmpul teologiei. Părintele Sofronie Saharov, ucenicul Sfântului Siluan Athonitul, povestește că la începutul vieții sale călugărești a rugat pe un pustnic din Athos să-i vorbească despre „rugăciunea înaltă”. Pustnicul i-a replicat: „Vom vorbi despre cele ce sunt în limitele măsurii noastre; a vorbi despre ceea ce este mai presus de noi se poate preschimba în grăire în deșert”. Atitudinea „cuminte” a oricărui creștin ar fi fost ca, în fața unor astfel de spuse, să se „smerească” și să nu mai insiste, plecând capul în pământ. Dar am fi vorbit de o falsă smerenie, nu de una autentică. Adevărata smerenie are o altă reacție și o putem intui luând aminte la insistența Părintelui Sofronie care, deși mărturisește că s-a „rușinat”, totuși a îndrăznit înaintea acelui pustnic cu următoarele cuvinte: „Este drept, eu doresc să aflu despre ceva mai desăvârșit, despre ceea ce depășește măsura mea. Dar nu pentru că pretind la ceea ce este mai presus de mine, nu; ci pentru că mi se pare a fi neapărat nevoie a zări cumva o stea călăuzitoare, pentru a mă cerca pe sine-mi dacă sunt pe calea cea dreaptă. Pe vremuri, marinarii se îndreptau după o stea nespus de îndepărtată; așa și eu, aș dori să am în duhul meu viziunea adevăratului criteriu, fie el negândit de înalt, spre a nu mă împăca cu acel puțin ce am cunoscut până în ceasul de față”. Pustnicul cu viață sfântă a apreciat această atitudine a Părintelui Sofronie, arătând că ea nu numai că este îngăduită, dar că „așa și trebuiește” (citatele sunt din Arhimandritul Sofronie, „Vom vedea pe Dumnezeu precum este”, Editura Sophia, București, 2004, p. 87).

Așadar, a învăța despre lucruri cu mult peste măsura mea duhovnicească nu trebuie evitat, dimpotrivă. Așa cum un obiect în spațiu își definește poziția prin trei coordonate și eu, ca om, pentru a mă plasa pe o traiectorie spirituală corectă, care să-L aibă drept țintă pe Dumnezeu, trebuie să am această întreită preocupare pentru: 1) asimilarea învățăturii dreptslăvitoare a Bisericii lui Hristos; 2) încredințarea ce vine în inimă, ca urmare a unei vieți ascetice și de rugăciune; 3) îndrumarea unui duhovnic. În cea dintâi categorie se înscriu și lecturile teologice, care ne sunt un foarte serios reazem și imbold pe Cale. Important e să evităm extremele: nici să nu ne descurajăm, conștientizându-ne limitele și starea de păcătoșenie, nici „să nu ne socotim noi înșine înțelepți” (cf. Romani 12, 16) pentru simplul fapt că ne-am îmbogățit bagajul de cunoștințe și vocabularul, chiar dacă am citi un vagon de cărți și am avea trei doctorate în teologie.

Lecturile din Sfintele Scripturi sau din cărțile teologice sunt tot o formă de rugăciune. Și așa cum rostesc de mai multe ori pe zi cuvintele: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul”, deși nu am ajuns la rugăciunea inimii, tot așa pot lectura pasaje din scrierile Sfântului Grigorie Palama, chiar dacă nu am ajuns încă (vedeți ce optimist sunt?) la vederea luminii dumnezeiești. Și lecturile sfinte, și rugăciunea, și cuvântul primit prin duhovnic, mai ales în taina spovedaniei – toate îmi dau Viață, pentru că „nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu orice cuvânt al lui Dumnezeu” (Luca 4, 4; cf. Deuteronom 8,3). Împărtășindu-mă de prezența Lui, inima mea se aprinde tot mai mult (v. Luca 24, 32) și abia așa mă pot lepăda de tot păcatul, de condiția mea de om trupesc. Hristos Domnul nu este doar ținta călătoriei mele, ci și Calea Însăși, dar și Cel Ce mă însoțește pas cu pas. Astfel, răspunsul la întrebarea din titlu este: Da, are rost să caut a cunoaște cele „înalte”; e un mod prin care eu încerc să-L cunosc, de fapt, pe El – Necunoscutul Acesta atât de familiar inimii mele.

Publicitate și alte recomandări video