Un partid al imposturii agresive

Unul din clișeele pe care le rostogolește propaganda AUR este că România cunoaște un dezastru de 35 de ani încoace. Precizarea cronologică e foarte importantă: ea ne trimite la alt clișeu, și anume că era mai bine înainte. Nostalgicii comunismului sunt numeroși, ei exprimându-se în diferite forme, atât benigne, cât și (agresiv) maligne. Poți să surâzi, de exemplu, când cineva reproduce fotografia patiseriei Pati Bar de pe Independenței (fostă Dimitrov), iar comentariile încep să curgă trase la indigo: „ce macedonii bune erau acolo”, „ce plăcinte minunate, și ieftine”, „ce prăjituri extraordinare și naturale (sic !)” etc., etc.; alții au amintiri care seamănă mai degrabă a fantasme, „aveau și bere foarte bună”, „la un moment dat puteai mânca fripturi și mici” – ieșean get beget fiind, nu cred că s-au găsit vreodată mici la Pati Bar. Avem a face aici cu nostalgii inofensive în naivitatea lor, chiar dacă ele deformează realitatea: există, astăzi, o mulțime de locuri unde poți găsi plăcinte, bere etc. încât nu are sens să plângi după o patiserie aflată într-o casă care s-a demolat. Dar discursul nostalgic poate avea o bătaie mai lungă și poate ascunde intenții perverse. Ideea că în 35 de ani nu s-a întâmplat nimic pozitiv este pe cât de absurdă pe atât de periculoasă. Pentru numele lui Dumnezeu, din 1990 încoace România a făcut progrese uriașe, trebuie să fii orb sau rău intenționat ca să negi adevăruri elementare. Nu e cazul să aduc aici argumente, le știe orice om de bună credință. Putem avea nemulțumiri, putem regreta că anumite lucruri nu s-au realizat așa cum am sperat, dar nu putem răstălmăci realitatea. Doar dacă o facem cu un scop anume.

De ce are nevoie AUR de imaginea unei Românii în ruină, dezorientată, sărăcită, jefuită de străini? Pentru a incrimina toate partidele și pentru a blama „sistemul”, prezentându-se astfel drept singura forță capabilă să salveze țara. Paranteza de 35 de ani trebuie închisă, de unde exaltarea tradiției, a credinței, a religiei ortodoxe, de unde – de asemenea – apelul la popor, la neam, la românitate etc. Regăsim astfel izolaționismul aberant promovat de Ceaușescu (cel care, nu-i așa, „a construit Transfăgărășanul, milioane de apartamente, metroul” ș.a.m.d.), precum și doctrina legionară (Călin Georgescu îl citează cu evlavie pe Corneliu Zelea Codreanu). Și violența, altă caracteristică a legionarismului, este înscrisă în ADN-ul partidului AUR. Printr-un artificiu grosolan, 35 de ani de istorie recentă, decisivi pentru modernizarea României, sunt șterși cu buretele.

Ceea ce se uită, totodată, este că partide precum AUR n-ar fi putut exista dacă în țara noastră nu s-ar fi instaurat un regim democratic. Simion își permite orice, dispune și de un post de televiziune care intoxică și manipulează oamenii, partidul a pus stăpânire pe rețelele sociale, răspândește acolo toate enormitățile și toate zvonurile diversioniste. AUR înjură democrația, dar profită de ea, mai mult – n-ar putea supraviețui în afara ei. Trebuie, în fapt, să ne întrebăm dacă AUR nu abuzează, în mod periculos, de libertatea care i s-a oferit. Căci ce vedem acum? Injurii, amenințări, declarații belicoase, toate reluate, pe diferite tonuri, de către simpatizanți. Se depășesc nu doar limitele bunului-simț, ci și cele ale legalității. Aceste derapaje ar trebui sancționate. Nu putem să ne consolăm cu gândul că AUR se va destrăma de la sine, așa cum se destramă POT. Până când va face implozie, patidul șefului de galerie Simion riscă să îndobitocească multă lume și să otrăvească nu numai viața politică, ci și însăși existența noastră cotidiană.

Alexandru Călinescu este profesor emerit la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, critic literar şi scriitor

Publicitate și alte recomandări video