Dacă ne referim, însă, la aspecte mai generale, s-ar putea enunţa câteva concluzii. Prima ar fi aceea că se continuă procesul început în septembrie 2014, la Newport (Regatul Unit): Alianţa pare să-şi regăsească relevanţa ca organism de apărare colectivă, în condiţiile în care atitudinea Rusiei justifică definirea acesteia drept principala ameninţare la adresa securităţii spaţiului euro-atlantic. Această evoluţie validează linia adoptată de România, încă de la aderarea sa la NATO.

Apoi, eforturile de consolidare a securităţii la frontiera NATO ne permit să vorbim despre un „flanc estic”. Până nu demult, acest concept era lipsit de consistenţă, dar acum îl putem defini mai clar.  Dezechilibrul Nord-Sud persistă: pe agenda Alianţei, ameninţarea la adresa Poloniei şi Ţărilor Baltice primează în raport cu evoluţiile din zona Mării Negre. Mutaţiile apărute în Sud, după anexarea Crimeei de către Rusia, nu pot schimba o grilă de interpretare strategică consolidată şi - să o recunoaştem - justificată.

Problema Mării Negre va rămâne una dificilă pentru Alianţă, pe termen lung. Nu ne putem aştepta, în actualul context politic şi juridic, la măsuri serioase vizând echilibrarea balanţei de putere, în prezent favorabilă Federaţiei Ruse. România îşi poate propune să valorifice concluziile summitului de la Varşovia, asumându-şi un rol de coagulare a eforturilor celor trei state NATO riverane, dar nu trebuie să ne aşteptăm prea mult de la o asemenea iniţiativă ce depinde, oricum, de aportul naval al Turciei.

Participarea românescă la contingentul multinaţional găzduit de Polonia şi (dacă se confirmă) cea a forţelor poloneze la proiectul similar avansat de România ar constitui o evoluţie benefică. Rămânând la modelul unui flanc răsăritean segmentat într-o zonă de nod şi una de sud, cred că o colaborare de acest tip între cele două ţări ar duce la atenuarea acestei segmentări, mai ales dacă modelul va fi dezvoltat. Desigur, s-ar da consistenţă şi enunţurilor tot mai des formulate la Bucureşti şi Varşovia despre semnificaţia acestei relaţii. Deşi nu cred că în NATO pot exista lideri regionali, e bine să avem state active, cu iniţiativă.

Noi, în Sud, ar trebui să explorăm posibilitatea de a ne întări contactele noastre cu bulgarii şi turcii, inclusiv la nivel academic şi între think tank-urile preocupate de securitate, pornind în principal de la experienţa poloneză, dar şi de la cea a ţărilor baltice. Se ştie că asemenea contacte pot facilita şi relaţia între factorii politici. Cred că aceleaşi consideraţii sunt valabile şi în relaţia noastră cu ţări precum Republica Moldova şi Ucraina, poate şi Georgia, ale căror preocupări de securitate nu ne lasă indiferenţi. Cu uşoare modificări, ele se aplică şi în cazul Rusiei: fără a se transforma în purtători de mesaj ai guvernului român, aceşti actori pot face mai bine cunoscute aşteptările şi îngrijorările noastre la Moscova.

În fine, să revenim la perspectivele generale ale Alianţei: nu ştim cât de mult s-a discutat, pe culoare, despre viitoarea întâlnire la nivel de ambasadori a Consiliului NATO-Rusia. Cel mai probabil, nimeni nu se aşteaptă la evoluţii rapide: starea „nici parteneriat, nici război rece” decretată de NATO va lăsa loc pentru discuţii de substanţă cu Moscova, în spatele reacţiilor nervoase ce nu au întârziat să apară. În acest moment, însă, Rusia nu pare impresionată: cel mai probabil, până la instalarea noii administraţii americane, în ianuarie 2017, raporturile bilaterale vor stagna. Ceea ce, până la urmă, ar putea fi o veste bună.   

Lucian Dîrdală este politolog şi lector universitar doctor în cadrul Universităţii "Mihail Kogălniceanu”