Un peisaj politic devastat

„Extremele marchează frontiera dincolo de care viața se termină, iar pasiunea extremismului, în artă ca și în politică, înseamnă dorință deghizată în moarte”: cum să nu fii tentat să amintești aceste cuvinte ale lui Milan Kundera acum, când haosul politic provocat de Macron riscă să împingă Franța în prăpastie? Avem „în oglindă”, cum spunea recent într-o emisiune radiofonică Theodor Paleologu, două programe care, îndeosebi în ce privește economia și finanțele, au toate șansele să ruineze Franța. Reuniunea Națională, la dreapta extremă, intenționează să amâne reformele economice și să obțină profit din scăderea ajutoarelor sociale acordate străinilor (ceea ce ar fi o picătură într-un ocean). Dincolo, la stânga extremă, lucrurile stau și mai rău: pe lângă anularea reformei pensiilor se preconizează blocarea prețurilor la produsele de primă necesitate, creșterea salariilor funcționarilor cu 10%, (iată că Ciolacu are adepți pe malurile Senei) și impozite mai mari pentru cei bogați. Consecință inevitabilă – deficitul public se va mări cu vertiginoasa sumă de peste 200 de miliarde de euro pe an.

Cum de s-a ajuns la configurarea acestui peisaj dominat de cele două extreme? După șocul de la europarlamentare, Macron a dizolvat Adunarea Națională, în ideea că votul popular va sancționa, de această dată, extremele. Iar poporul a votat. Și cum partidul lui Marine Le Pen a ieșit pe primul loc, duminică seara, imediat după anunțarea rezultatelor, au început manifestațiile de protest, conduse de grupările de extremă stângă. S-a lansat, curând după aceea, ideea unui „Front republican”, care să reducă șansele Reuniunii Naționale în turul al doilea. Ideea nu este nouă, situația s-a repetat practic de fiecare dată la alegeri, când – în cazul „triangularelor” – unul dintre candidații „republicani” se retrage pentru a-i lăsa câmp liber celuilalt. Greu de știut de ce doar anumite partide se consideră „republicane” și îi refuză această calitate Frontului Național, devenit Reuniunea Națională. Încă și mai ciudată este neacceptarea rezultatului alegerilor. Trump este stigmatizat pentru că nu și-a recunoscut înfrângerea în alegerile de acum patru ani (în paranteză fie spus, nici Hillary Clinton nu a admis că a pierdut în 2016). În schimb, votul popular de acum este contestat vehement. Culmea ironiei este că cei mai aprigi contestatari sunt cei de la partidul lui Mélenchon, Franța nesupusă, partid extremist, antisemit, susținător al Hamas, promovând violența și nu numai pe cea verbală. Dar Mélenchon și ai lui se bucură de prejudecata favorabilă acordată stângii, pe când dreapta este din start handicapată. În manifestațiile organizate în sprijinul lui Mélenchon printre lozinci este și aceasta: „Un polițist mort înseamnă un vot mai puțin pentru Reuniunea Națională”. Întrebat de un jurnalist ce crede despre acest slogan, Mélenchon a răspuns, cu un zâmbet larg, că toată lumea are dreptul să glumească (?). Nu glumesc însă, cu siguranță, grupul de cântăreți de rap care au lansat un cântec (mă rog, să-i zicem cântec) intitulat No pasaran care se inspiră din actualitatea fierbinte. Presărat cu „fuck” și alte cuvinte expresive, textul reprezintă pur și simplu o incitare la asasinat: „dacă fasciștii câștigă, eu voi scoate big calibrul meu”, „Jordan (Jordan Bardela, lider al RN, n.m.) ești un om mort”, „Marine și Marion (Marine Le Pen și Marion Maréchal Le Pen, n.m.), curvelor, veți încasa câte un ciomag, cățele în călduri ce sunteți” etc., etc. Dacă așa se exprimă revolta „tinerilor”, înseamnă că societatea franceză a ajuns rău.

Există, așadar, riscul ca duminică să înceapă o nouă criză politică. Cei interesați pot găsi în numărul din această săptămână al revistei Le Point o excelentă radiografie a situației actuale. Și îi îndemn să reflecteze îndeosebi asupra editorialului semnat de Franz-Olivier Giesbert care, după ce indică derivele, compromisurile și abdicările care au dus la impasul de astăzi, se întreabă, cu un fel de disperare pe care cititorul nu are cum să nu o împărtășească: asta să fie Franța, patria drepturilor omului?

Alexandru Călinescu este profesor emerit la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, critic literar şi scriitor

Publicitate și alte recomandări video