Un pic de atrocitate

N-am fost așa chiar întotdeauna, am avut și eu cândva un interes firesc, sănătos pentru atrocitate. Înainte de 1989, și scurtă vreme după, un film care prevedea și câteva scene sinistre, executate lu­xos, era un film care spunea lu­crurile pe bune. Filmografia co­munistă evita din principiu explorarea macabrului vizual explicit, formă de degenerare în realismul socialist și dincolo de el; în plus, pentru imagini macabre – care, improvizate, pot deveni foarte ușor ridicole – trebuiau bani și logistică pe care infrastructura noastră cinematografică de atunci nu le avea. Printr-o ecuație bizară, un film american care avea capacitatea de a arăta scârboșenii convingătoare respira un aer de libertate. Cei mai buni experți ai machiajului din toată lumea lucrau cu dragoste și abnegație pentru a crea oroare pe ecran. Munca lor trebuie respectată, iar oroarea e, la urma urmei, o emoție pe care toți trebuie s-o simțim din când în când – așa cum corpul omenesc are nevoie de o cantitate infinitezimală de, să zicem, cobalt, o nevoie esențială totuși. Simt că mă apropii periculos de un început de poem, ceva gen „Un pic de atrocitate/ în grădini, odinioară“.

Cuvintele „cantitate infinitezimală“ nu se aplică însă violenței din producția cinematografică de azi. Se pune violență în orice tot așa cum se pune zahăr și sare în orice, ca să fie automat mai bun. Se zice că, deoarece consumatorii se imunizează, doza de violență trebuie crescută ca să trezească în continuare emoție.

Datorită meseriei mele de arheolog, știu că violența n-a lipsit nici din socie­tățile umane preistorice, nici din cele antice, că a existat întotdeauna atât o cohortă de brute, cât și un public abonat la macabru. Dar da­că i-aș pune azi pe Alexandru cel Mare și pe Caesar la o grozăvie de film cu zombies cred că ar trebui să le las apoi lumina aprinsă toată noaptea. (Dar probabil și lumina aprinsă i-ar speria.) Une­ori nu pot să privesc atrocitățile din filme pentru că mi-e rușine de gra­tuitatea lor. Sau mă insultă faptul că desfășurarea de forțe e în contratimp cu sărăcia de idei, ca și cum ai trage cu tunul într-un castel de cărți de joc. Orice pro­ducție de mâna a doua recurge azi la trucuri macabre mai multe și mai scumpe decât au folosit Bergman și Kubrick în Ora lupului și The Shining la un loc. Trucurile as­tea sunt atât de previzibile, încât ai impresia că pur și simplu trebuiau cheltuiți niște bani din buget.

Dacă într-adevăr avem nevoie de oroare (catharsis etc.), arta trebuie în general s-o construiască din puțin. Nu ai voie să recurgi una-două la coliziuni frontale. Lynch bagă groaza în tine cu mijloace infinit mai economice. Cei care recurg imediat la trupuri tăiate în două ca să ne atragă atenția îmi amintesc de fenomenul pe care Nabokov îl descrie într-o povestire ca driving about all over the place in a powerful racing car for which you have absolutely no use. Pe de altă parte, artiștii care chiar știu ce fac au, bineînțeles, dreptul la orice material doresc. Dar chiar și într-un roman ca Roșu ucigaș, al lui Jeroen Brouwers, care e departe de a fi un roman minimalist – atro­citățile sunt reale și explicite – tonul e lipsit de orice subliniere patetică suplimentară.

Am fost poate nedrept. Știu că groaza e atrăgătoare într-un mod ina­vuabil, că ne poate relaxa, că e nevoie de (cel puțin) un pic de macabru ca să iei Nobelul, că dacă te uiți la un film cu accidente oribile măcar ai impresia că nu pierzi vremea, că „Un pic de atrocitate/ vieții mele tu ai dat“, că poate scena sinistră te face să râzi mai ușurat apoi când regizorul schimbă macazul. Dar orișicât, toate scenele astea, accidentele, torturile, decapitările, ar trebui făcute mai cu cap.

Publicitate și alte recomandări video