Un profet mincinos*

Numele lui de pământean era Keynes. John Maynard Keynes. Până la data semnării Tratatului de la Versailles, avusese o existenţă oarecum banală, cel puţin în comparaţie cu ceea ce-l aştepta, având în vedere că urma să fie considerat cel mai influent economist britanic din secolul al XX-lea (The Economist) şi unul dintre cei mai importanţi oameni ai aceluiaşi veac (Time). Însă, după cum spuneam, lumea a fost nevoită să suporte ravagiile făcute de prima conflagraţie mondială pentru a se bucura de această epifanie. „Mântuitorul” s-a îndurat de lume şi s-a arătat în anul 1919, după ce fusese membru în delegaţia britanică ce a negociat, alături de celelalte forţe ale Antantei, condiţiile de capitulare a Germaniei. El şi-a făcut cunoscute preţioasele poveţe printr-o scriptură ce a stârnit un entuziasm aproape general, intitulată The Economic Consequences of the Peace. Acela a fost momentul în care „noul Mesia” (L. von Mises) s-a metamorfozat, devenind, dintr-un birocrat de rang secund, un profet cu pretenţii ecumenice. În esenţă, alegaţiile lui susţineau că pretenţiile învingătorilor sunt exagerate, că nemţii nu deţin capacităţile necesare pentru a suporta despăgubirile ce le fuseseră impuse, că Antanta se face vinovată de dezastrele care vor cuprinde Europa, mai devreme sau mai târziu. Evident, făcea unele proorociri ce se doreau a fi exacte.

Lumea, mereu milostivă cu învinşii, s-a poziţionat de partea lui Keynes, probabil, din simplul motiv că acesta apăra poziţia unei naţiuni devastate de război. Prin urmare, ideile sale, nu pe de-a-ntregul greşite, în special, cele ce radiografiau aşa-zisa Belle Époque, aveau să devină extrem de populare în următoarele două decenii, atât în lumea academică, cât şi printre politicieni. Lucrurile au mers atât de departe, încât inclusiv astăzi există intelectuali ce consideră că apariţia lui Hitler şi izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial reprezintă consecinţele Tratatului de la Versailles, făcând, astfel, din Keynes un profet neascultat şi neînţeles. Unul dintre intelectualii care au avut curajul să demonteze demonstraţia keynesiană a fost Étienne Mantoux, un economist francez, născut în anul 1913, la Paris. Deloc întâmplător, tatăl lui Étienne, Paul Mantoux, istoric, cunoscut prin studiile referitoare la revoluţia industrială din Marea Britanie, a fost interpretul lui Georges Clemenceau, prim-ministrul Franţei, conducătorul delegaţiei franceze în negocierile de la Versailles. (Spaţiul limitat nu ne permite să reproducem descrierea dispreţuitoare pe care Keynes i-o face politicianului francez.) Cu alte cuvinte, fiul ştia de la propriul tată tot ce s-a discutat la respectiva conferinţă de pace, cunoştea la prima mână ideile şi propunerile vehiculate în cadrul acesteia. Acesta este motivul pentru care a decis să scrie o carte, La Paix calomniée ou — Les conséquences économiques de M. Keynes, publicată postum, la mai bine de două decenii de la apariţia Consecinţelor economice ale păcii, scriptura proorocului de la Cambridge. La scară istorică, două decenii nu înseamnă mare lucru. Însă, în circumstanţele date, mai ales că izbucnise cel de-al Doilea Război Mondial, ele puteau fi suficiente pentru a proba sau invalida soliditatea prevestirilor keynesiene. Înainte de a scrie cartea care i-a adus o brumă de recunoaştere postumă, Étienne Mantoux a făcut studii la celebra École libre des sciences politiques din Paris, pe care le completează cu cele de economie, la nu mai puţin celebra London School of Economics, de la Londra, unde a avut ocazia să-l întâlnească pe Friedrich Hayek. Merită menţionat faptul că, în perioada interbelică, London School of Economics devenise o instituţie extrem de serioasă, cu o tentă liberală tot mai evidentă, chiar dacă nu pe de-a-ntregul liberală, din cauza unor personaje precum H. Laski sau W. Beveridge. După finalizarea studiilor la LSE, Étienne Mantoux participă la Colocviul Walter Lippmann de la Paris (1938), care reunea cele mai influente voci ale mişcării liberale din acea vreme, precum Fr. Hayek, L. von Mises, W. Röpke, J. Rueff, unii dintre ei, fondatori ai viitoarei Société du Mont Pèlerin, şi care îşi propunea „revigorarea liberalismului”. În anul 1941, cu patru ani înainte de muri, el obţine titlul de doctor în drept. Aşadar, É. Mantoux scrie o carte pe care englezii o vor publica în 1946, la un an după moartea autorului şi cu câteva luni înainte de cea a lui Keynes, cu titlul The Carthaginian Peace, or the Economic Consequences of Mr. Keynes.

Putem vorbi despre o pace cartagineză atunci când învinşilor într-un război li se cruţă viaţa, în schimbul unor condiţii umilitoare şi extrem de dure. În anul 202 î. Hr., Cartagina pierde al Doilea Război Punic. În consecinţă, este obligată să plătească despăgubiri de război importante, să-şi reducă efectivele militare doar la nivelul necesar pentru a se apăra de piraţi şi să achiziţioneze arme doar cu acordul romanilor. Comparând situaţia Germaniei, după Primul Război Mondial, cu aceea a Cartaginei, după cel de-al Doilea Război Punic, Keynes trăgea concluzia că Tratatul de la Versailles impunea o pace cartagineză. De aici vine titlul cărţii lui Mantoux, care avea să combată serios popularele teze ale economistului englez, formulate, după cum spuneam, în 1919. Nu este cazul să intrăm în detalii, deoarece cititorii interesaţi au la dispoziţie ambele lucrări şi pot verifica soliditatea criticilor aduse de economistul francez. Am făcut trimitere la The Carthaginian Peace, or the Economic Consequences of Mr. Keynes, deoarece aceasta este singura carte scrisă de promiţătorul economist francez, decedat la doar treizeci şi doi de ani, când cei mai mulţi intelectuali încep să „decoleze”. Însă meritele lui nu se limitează la această lucrare, a cărei prefaţă pentru ediţia în limba franceză a fost scrisă de R. Aron. După cum bine se ştie, în anul 1936, Keynes publică ceea ce istoria ideilor consemnează a fi una dintre cele mai influente cărţi de economie scrise vreodată, Teoria generală a folosirii mânii de lucru, a dobânzii şi a banilor, care, după spusele deloc modeste ale autorului, va schimba definitiv – rămâne în discuţie dacă în bine sau în rău – faţa „ştiinţei întunecate”. Publicarea Teoriei generale a generat un entuziasm cvasi-general, mai ales în Statele Unite ale Americii. Numărul celor lăsaţi indiferenţi de Noua Evanghelie şi fideli bunei tradiţii inaugurate de A. Smith era atât de mic, încât opoziţia devenea de-a dreptul excentrică. Reacţiile gânditorilor liberali au fost palide şi nesistematice, însă din motive diferite. Spre exemplu, Hayek considera concepţiile lui Keynes atât de lipsite de substanţă, încât a considerat că nu merită să scrie o recenzie, fapt pe care l-a regretat toată viaţa. Alţii, precum Mises, nu se bucurau încă de o popularitate suficient de mare încât să se opună cu succes valului de keynesism ce inunda lumea academică occidentală şi, nu în ultimul rând, mediile politice din cele mai importante ţări din Vest. Totuşi, la doar un an de la apariţie, Teoria generală a primit o replică promiţătoare de la É. Mantoux, care, într-un articol plin de substanţă publicat în Revue d’économie politique, intitulat Critique de la Théorie Générale de Keynes (1937), încearca să demonteze, bucată cu bucată, presupusele inovaţii aduse de economistul englez şi preluate, aproape necritic, de majoritatea zdrobitoare a economiştilor din universităţile occidentale. Am folosit expresia „replică promiţătoare” cu convingerea că, dacă nu s-ar fi stins la o vârstă atât de fragedă, Mantoux şi-ar fi dezvoltat ideile, publicând o carte în adevăratul sens al cuvântului, probabil, cu acelaşi titlu. Din păcate, a decedat în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, participând la lupte în calitate de ofiţer. (În discursul de deschidere al Conferinţei de la Mont-Pèlerin, aprilie 1947, Hayek regreta faptul că un om atât de dotat s-a stins atât de repede, văduvind Societatea cu acelaşi nume de serviciile sale preţioase.)

Cu toate acestea, publicarea în limba română a acestei critici consistente, aduse unor concepţii atât de populare la acea vreme, constituie un minim gest de recunoştinţă faţă de un intelectual pe care Mises, cunoscut pentru intransigenţa faţă de sine şi faţă de alţii, nu se sfia să-l considere „remarcabil”, „cel mai talentat dintre tinerii economişti francezi”. Publicarea Teoriei generale a domnului Keynes propune publicului autohton un gânditor extrem de înzestrat, care, din nefericire, nu a ajuns să-şi dezvolte sistemul ideatic în raport cu propria zestre intelectuală. În schimb, ea permite cititorului român să sesizeze şubrezenia argumentelor aduse de unul dintre cei mai populari economişti din istorie, John Maynard Keynes. Parcurgerea paginilor arată cât de nocivă se dovedeşte a fi preluarea necritică a ideilor şi transformarea lor într-o veritabilă modă.

* Apărut inițial ca prefață a cărții Teoria generală a domnului Keynes, scrisă de Étienne Mantoux și publicată, în anul 2022, de Editura Liberalis.

Gabriel Mursa este profesor de Economie și Istoria gândirii economice la Facultatea de Economie și Administrarea Afacerilor din cadrul Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași și președintele Institutului Hayek România

Publicitate și alte recomandări video