Un prozator excepțional: Viorel Ilișoi

Am trecut nu o dată, așa cum am mărturisit și cu alte ocazii, pe lângă cărți importante și pe lângă autori de prim rang. Sigur, e relativ ușor să găsești scuze: nimeni nu poate citi tot ce se tipărește, avem fiecare preferințele noastre, ne luăm cu alte treburi etc., etc. Iată că acum mă aflu într-o situație în care trebuie să mă declar, fără ocolișuri, impardonabil: nu citisem reportajele lui Viorel Ilișoi până când, recent, autorul a avut gentilețea să-mi trimită ediția a doua, revăzută și adăugită, a volumului Cele mai frumoase reportaje (Editura GRI, 2023). Am avut revelația nu numai a unui reporter excepțional, dintr-o stirpe astăzi pe cale de dispariție la noi, ci și a unui scriitor de o forță impresionantă, ce poate fi situat fără dubii în prima linie a prozatorilor români contemporani. Ca reporter, Ilișoi face o serie de experiențe existențiale de a căror autenticitate nu avem motive să ne îndoim. Ca prozator, el transfigurează acele experiențe și le transformă în materie pentru potențiale nuvele și romane. Textul ce deschide volumul, „Vino, mamă, să mă vezi la spitalul de obezi”, e, de altfel, la limita dintre realitate și ficțiune. Luându-se cu vorba, prozatorul – care simte enorm și vede monstruos – începe să fantazeze, textul căpătând accente rabelaisiene.

Dar, desigur, în celelalte reportaje primează realismul, un realism dur, fără menajamente, chiar cu riscul de a-i șoca pe cititorii mai sensibili. Ilișoi se angajează la REBU și muncește, vreme de o săptămână, cot la cot cu gunoieri din București. Se angajează apoi la o stațiune de pomicultură de lângă Fălticeni și muncește într-una din echipele care culeg mere. Stațiunea e în agonie, supraviețuiește doar prin devotamentul a doi oameni, condițiile de muncă sunt mizerabile, plata îți permite să fii la limita supraviețuirii. Tot incognito se angajează într-o echipă de controlori de la RATB: controlorii, se știe, sunt în egală măsură personaje temute și detestate, reporterul învață să suporte ostilitatea sau chiar mârlănia călătorilor. Cel mai amplu reportaj, „Salvezi un om, salvezi o lume”, urmărește destinele mai multor personaje, unele victime sigure ale vagabondajului și drogurilor, altele reușind să iasă din mocirlă grație unei fundații umanitare. Vedem cum alegerea dintre bine și rău e fragilă cât un fir de păr. Unii cerșesc, se complac în ipostaza de boschetari, alții au rezerve nebănuite de voință, vor – și izbutesc – să învețe carte sau să deprindă o meserie. Portretele sunt memorabile, situațiile de viață dureros de autentice, tragicul e adesea ponderat de o notă subtilă de umor. Sunt proze de o virtuozitate rară.

Tragicul prevalează în reportajul dintr-un spital de oncologie pentru copii. La fel, dar aici cu o doză destul de apăsată de optimism, în textul care prezintă clinica de transplanturi de rinichi din Cluj. Suferința e lângă noi, ne sugerează autorul, chiar dacă n-o vedem sau ne prefacem că n-o vedem. Așa cum, probabil, trecem indiferenți pe lângă spitalul de bolnavi mintal cronici din Gănești. Mai multe texte ne poartă prin lumea altor marginali, lumea țiganilor. Unii sunt meseriași destoinici și izbutesc să trăiască de pe azi pe mâine, alții se zbat într-o mizerie cruntă, fără să întrezărească vreo soluție. Și aici drame cumplite, cum ar fi sinuciderea fetei care se spânzură pentru că familia nu o mai lasă să meargă la școală.

Tabloul general este, cu foarte puține oaze de lumină, sumbru. Inițiativele oamenilor cinstiți se izbesc de birocrație și de corupție. Mizeria e copleșitoare, sărăcia e omniprezentă. Autoritățile fac promisiuni doar în preajma alegerilor și apoi uită ce au promis. Pentru mulți năpăstuiți ai vieții singura speranță de salvare e reprezentată de fundațiile umanitare. M-am întrebat, citind aceste reportaje scrise mai toate în anii ’90 și la începutul anilor 2000, dacă lucrurile s-au mai schimbat între timp. Poate că totuși livada de mere din Fălticeni nu mai e lăsată de izbeliște și poate că pe ulița pășcăneană pe care stăteau claie peste grămadă cei din clanul Codrenilor s-a introdus canalizarea. Sau că tancului portocaliu achiziționat de Romsilva (ce text minunat, de un umor negru fabulos) i s-a găsit un rost.

Volumul se citește cu un interes și o plăcere nici un moment dezmințite. Pe lângă faptul că îl descopăr abia acum, încerc încă un sentiment de culpabilitate față de Viorel Ilișoi. Aflu dintr-o postare a lui de pe Facebook că va fi obligat să oprească activitatea editurii GRI, pe care a creat-o. Motivele sunt ușor de bănuit. Dacă aș fi un om de afaceri prosper aș investi imediat în editura domnului Ilișoi. Bogații noștri preferă să investească  în echipe de fotbal, ba chiar în echipe din Italia. N-am nimic împotrivă, dar ar putea să-și folosească banii ajutând edituri, muzee ori teatre. Iar să-l publici pe Viorel Ilișoi ar fi, sunt convins, o investiție onorantă și rentabilă pe termen lung.

Alexandru Călinescu este profesor emerit la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, critic literar şi scriitor

Publicitate și alte recomandări video