Un rege-filosof modern*

Recent, Banca Națională a României și editura Curtea Veche au publicat opera monetară a unuia dintre cei mai influenți economiști din toate timpurile, cu siguranță, cel mai influent din ultimul secol, dacă ținem cont atât de politicile aplicate de guvernele lumii, cât și de logica manualelor de economie folosite de universități. Astfel, editorii au decis să cuprindă sub copertele unui singur volum cele mai importante scrieri de teorie monetară publicate de Keynes, mai precis, Moneda și finanțele Indiei, Scurt tratat despre reforma monetară și Tratat despre bani, tipărite, inițial, în limba engleză, pe parcursul a 17 ani, respectiv 1913, 1923 și 1930. Importanța evenimentului derivă din faptul că aceste lucrări prefațează practic apariția celei mai importante dintre cărțile economistului englez, Teoria generală a folosirii mâinii de lucru, a dobânzii și a banilor (1936), considerată, din perspectiva impactului avut asupra lumii academice și politicilor publice, un soi de Avuție a națiunilor în secolul al XX-lea. La drept vorbind, Teoria generală reprezintă doar o încercare – nu foarte reușită – de a sintetiza și explica pe înțelesul publicului larg teoriile monetare destul de cifrate expuse în lucrările sus-menționate, deși autorul însuși îi scria lui G.B. Shaw, în prima zi a anului 1935, că se afla pe punctul de a revoluționa știința economică, ceea ce va conferi câteva decenii de speranță capitalismului muribund, amânându-i, prin urmare, inevitabilul sfârșit, prevestit de părintele socialismului științific, tovarășul Karl Marx.

În orice caz, lumea lui Keynes pare să fie similară lumii descrise în antichitatea greacă de Republica și Legile, adică una în declin, în descompunere sau, poate, mai grav de atât, aflată pe buza prăpastiei. De aceea, demersul lui, cu aură științifică, poate fi interpretat în cheia mântuirii, cu toate că, strict vorbind, el salvează capitalismul pentru câteva decenii, deoarece, după propriile-i spuse, „pe termen lung suntem cu toții morți”. Totuși, spre deosebire de Platon, el devine conștient că nu poate „șterge complet pânza”, adică reconstruind din temelii atât o lume decadentă, îndepărtată mult de forma ei perfectă, existentă într-o pretinsă epocă de aur a umanității, cât și natura umană însăși. Keynes nu pretinde niciun moment că ar fi vreun Dumnezeu, un spirit omnipotent și omniscient, capabil să recroiască lumea din nimic, printr-un act unic, extraordinar, irepetabil. De aceea, proiectul lui de inginerie socială nu este de tipul creatio ex nihilo, ci unul de reformă radicală, ce tinde spre modelul platonician al izbăvirii. În lumea keynesiană, deznodământul implacabil poate fi amânat printr-o intervenție cvasidivină, rod al abilității inegalabile, grandioase, maiestuoase, dar nu de-a dreptul dumnezeiești, a macroeconomistului absolut, echivalentul mundan al regelui-filosof din cetatea ideală a lui Platon. Mâna lui vizibilă preia în ultimul moment și cu toată forța hățurile caleștii, oprindu-i temporar căderea în neant. Dacă prin caleașcă înțelegem vehiculul capitalist, atunci analogia cu explicațiile lui Keynes devine mai mult decât satisfăcătoare, pentru că, trebuie spus, demersul economistului englez este, la fel ca al filosofului grec, unul holist, cu nuanțe antropomorfice evidente. Or, holismul, mai precis explicațiile bazate pe ireductibilitatea întregului la suma părților, își are echivalentul în colectivism, adică doctrina conform căreia fenomenele sociale pot fi explicate la nivelul „corpului social”, văzut ca entitate căreia îi sunt subordonate părțile componente (indivizii). În orice caz, nu poate fi bănuit de individualism. De fapt, aici se află eroarea metodologică căreia îi cade victimă un intelectual atât de inteligent precum autorul cărților sus-pomenite. Keynes vrea să salveze capitalismul, deși recunoaște că piețele, proprietatea privată și principiile directoare ale civilizației occidentale îl cam încurcă. Prin urmare, nu trebuie să ne mire faptul că, în prefața ediției germane a Teoriei generale, el recunoaște explicit: soluțiile propuse – timid în Moneda și finanțele Indiei, dar destul de clar în Tratatul despre bani – se pliază foarte bine pe un model social descris de nemți prin expresia totaler staat, adică un stat totalitar. După cum el însuși recunoaște cu jumătate de gură în Tratat, principala piedică în calea soluțiilor sale salvatoare o constituie libertatea individuală, văzută aproape ca un moft, aspect pe care îl reproșează aproape deschis lumii occidentale.

Pe de altă parte, trebuie spus un lucru evident: proiectul de inginerie socială propus de Keynes în lucrările sus-menționate vine cu o particularitate, diferențiindu-se de cele declarat socialiste, derulate în special prin schimbarea radicală a regimului proprietății. Practic, el consideră că salvarea capitalismului ține de preluarea controlului asupra sistemului economic prin intermediul sistemului bancar. Dacă în Moneda și finanțele Indiei demersul este unul timid și, în esență, tehnic, prin propunerea explicită de creare a unei bănci centrale, capabilă să corijeze funcționarea economiei caracterizată prin instabilitate intrinsecă, în celelalte două lucrări, Scurt tratat asupra reformei monetare și Tratat despre bani, Keynes denunță deschis slăbiciunile lumii capitaliste și face o expunere exhaustivă a motivelor care justifică ghidarea de ansamblu a sistemului economic, cu ajutorul sistemului bancar. Opțiunea lui pentru o bancă centrală provine din intuiția conform căreia renunțarea la etalonul-aur și adoptarea unui sistem bancar cu rezerve fracționare înlătură pericolul instabilității. Or, pentru a limita fluctuațiile economice induse de instabilitatea acestui sistem, el propune unul controlat de sus în jos de o bancă centrală, al cărei rol esențial constă în asigurarea unui „grad adecvat de elasticitate” a ofertei de bani, lucru imposibil, din punctul său de vedere, într-un sistem bancar de piață liberă, fondat pe ceea ce, în 1923, denumea „relicva barbară”, adică etalonul-aur. Afirmând acest lucru, Keynes recunoaște cu subiect și predicat, deși abia în 1930, atunci când scria Tratatul, că banii propriu-ziși sunt cei emiși de stat. Doar astfel, „autoritățile au mână liberă” să acționeze, adoptând măsuri „în funcție de necesitățile momentului”. Totuși, el sesizează că inclusiv un sistem ghidat de banca centrală presupune riscuri importante de stabilitate, încât, pentru a rezolva problema, trece la nivelul următor, imaginându-și o lume condusă de o bancă centrală superputernică, în care băncile naționale sau locale joacă rolul planetelor în raport cu soarele. Însă extinderea schemei de la nivel local la nivel global nu elimină complet riscul instabilității economice, ceea ce îl determină să accepte implicit că banca centrală nu reprezintă o soluție perfectă de „administrare” a sistemului economic, nici în plan național, nici în plan global, deși, în opinia lui, ea constituie cel mai potrivit instrument de tămăduire a defectelor capitalismului. Practic, admite tacit că proiectul lui de salvare a societății bazate pe piața liberă trebuie privit cu rezerve.

Analizând efortul imens depus de autor în plan teoretic, ne putem întreba în mod legitim: merită Keynes statutul de mare gânditor atribuit de nenumărații săi discipoli din ultimul secol? În mod evident, da. Însă nu pentru că soluția lui ar fi cea potrivită, ci datorită curajului de a fi propus o ipoteză de lucru și de a fi încercat să o justifice. Karl Popper spunea cândva că, din cauza slăbiciunilor rațiunii, cunoașterea umană și, prin urmare, teoriile au o natură conjecturală, ipotetică, trecătoare. Cu alte cuvinte, ele stau în picioare până în momentul infirmării. De aceea, trebuie să privim cu extrem de multă suspiciune pretenția gânditorilor de a concepe sisteme ideatice perfecte, definitive. Or, Keynes merită statutul de mare gânditor nu atât din perspectiva concluziilor la care a ajuns, cât din aceea a curajului de a fi propus o ipoteză extrem de îndrăzneață, o nouă perspectivă asupra fenomenelor economice, chiar dacă atât logica, precum și experiența au arătat că teoriile lui nu rezistă, in the long run, criticii serioase și nici testului practicii. Altfel spus, își merită statutul de mare gânditor pentru îndrăzneala de a fi propus o teorie ingenioasă, dovedită, totuși, falsificabilă, adică infirmabilă. După cum bine se știe, în anul 1923, el a scris că, „pe termen lung, suntem cu toții morți”. Într-un anume sens, a avut dreptate. Măcar în ceea ce privește teoriile imaginate de el însuși.

* Acest articol reprezintă o sinteză a discursului rostit de autor la Banca Națională din Cluj-Napoca, pe 7 noiembrie 2024, cu ocazia lansării volumului ce cuprinde opera monetară a lui J.M. Keynes.

Gabriel Mursa este profesor de Economie și Istoria gândirii economice la Facultatea de Economie și Administrarea Afacerilor din cadrul Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași și președintele Institutului Hayek România

Publicitate și alte recomandări video