
„Ziua înmormântării lui Gheorghe” e și ea rodul unei obsesii. Obsesia autorului de a recrea, apelând la fabulos, dar și la ludic, lumea satului său natal, Siliștea din Teleorman, devenit, prin toată simbolistica lui, un nou centru al universului, purtând pecetea unor viziuni deopotrivă epice și lirice.
În romanul Ziua înmormântării lui Gheorghe, apărut recent la Editura Rao, ca de altfel și în celelalte scrieri ale sale, indiferent dacă sunt poezie sau proză, senzația pe care ne-o lasă Ștefan Mitroi e că merge clătinându-se în gol pe marginea genialității, căci viziunea asupra realității pe care scriitorul o construiește în paginile acestei cărți își are rădăcinile înfipte mai mult în hăul din lumea de dincolo, decât în lumea în care viețuiește, vremelnic, alături de noi. Probabil că miza mai mult sau mai puțin absconsă a scrierilor sale e de-a sfida, prin intermediul imaginilor, însăși veșnicia. Construcțiile sale lirice se țin în picioare nu datorită legii gravitației, ci a unei inerții interioare ce pare să vină din domeniul vast al visului trăit aievea. Uneori însă autorul lungește prea mult distanțele dintre diferite entității și goluri existențiale pe care le explorează, în care atât timpul, cât și spațiul au cu totul alte dimensiuni decât cele obișnuite. Iar ondularea lor perpetuă dă naștere la vertijuri ce scot elementele lumii obișnuite, împrăștiindu-le pe alte suprafețe, la fel de fluide, într-o altă configurație decât cea inițială. Din loc în loc, în aceste curburi ale spațiului și timpului fără hotar, se produce câte un scurt circuit între fond și formă, între sens și nonsens, prefăcând metaforele așezate asemenea păsărilor călătoare pe firele electrice în frază, să se prefacă în cenușă. Extincția această lirică este însă iluzorie, căci din cenușa imaginilor arse apar alte imagini, la fel de revelatoare, menite să dea și un alt înțeles și, mai ales, subînțeles frazelor inițiale, aducând în interiorul textului mai multă tensiune și, de ce nu, mai multă enigmă.
Mesajul liric al autorului răzbate în multe fragmente din paginile acestui roman neobișnuit. Mă voi apleca asupra unuia dintre ele, cel în care personajul Gheorghe, pe jumătate mort, pe jumătate reîntors la viață, iese din curtea casei sale „pedalând, nu pe șosea, ci pe unul dintre firele de curent electric, ce merg, la o înălțime destul de mare, paralel cu șoseaua. Și nu se ține de nimic. Doar de coarnele bicicletei, care îl poartă cu ușurință în șa fără să se clatine. Nu se împiedică nici măcar de stâlpii pe care se sprijină firele. Acrobații pe care i-am văzut la circ erau mici copii pe lângă Gheorghe. Trece în viteză pe cablurile subțiri ce aduc lumina de la oraș în casele oamenilor – de acolo credeau cei din Vâjiștea că vine lumina, când a ajuns electrificarea la noi în sat –, ba chiar sare de pe un cablu pe altul, fără să se curenteze. Și fără să cadă. În mod normal, ar fi trebuit ca măcar una din astea două să se întâmple”.
Și după această descriere, urmează și comentariul autorului, legat de o rememorare, la fel de elocventă:
„N-am mai întâlnit niciodată un om care să meargă cu bicicleta pe sârmele de curent electric. Fără bicicletă, da. Era cam de vârsta lui Gheorghe omul respectiv. Cea din vremea când era foarte tânăr, nu de acum. Se cățărase pe unul dintre stâlpi până sus, prinzându-se cu mâna de un fir. Nouă, celor de jos, ni se încleștaseră gurile. Nu puteam să scoatem un sunet. S-a iscat apoi din senin un fulger deasupra capetelor noastre și am auzit o bubuitură scurtă. Ca și cum ar fi tras cineva cu pușca. Chiar trăsese. Iar glonțul îl nimerise pe omul din vârful stâlpului. În loc s-o ia pe sârma de care se prinsese, pornind în direcția în care avea de gând să meargă, el a luat-o spre pământ, căzând lat la picioarele noastre. Era negru ca tuciul. Nu i se mai cunoșteau ochii. Îi dispăruseră și urechile, și nasul, și gura. Un strat gros de negreală îi acoperise chipul. Mirosea a cenușă până în cerul gurilor noastre. Poate chiar până în cerul celălalt, de deasupra. Și ieșea fum din veșmintele sale. Dădea să înceapă iarna. Se lăsase frigul. Dar nu avea niciunul dintre noi curaj să se încălzească la focul ce ardea mocnit sub poalele pardesiului pe care îl purta orășeanul… Apoi vântul se transformase în vijelie, iar aceasta se luase la întrecere cu lumina de pe sârme. Care dintre ele vâjâia mai tare? Fiindcă așa venea lumina de la oraș, vâjâind. Necunoscutul, ce venise tot de acolo, nu vâjâise niciun pic.”
Pasajul citat ne duce cu gândul la Pieter Bruegel cel Bătrân, la pictura flamandă, dar și la pictura suprarealistă, unde totul funcționează după legile ce populează subconștientul uman. Ștefan Mitroi știe să întoarcă frazele pe dos și să descopere și fața nevăzută a lucrurilor și a întâmplărilor. La el e totul invers decât pare. Lumea lui are lentoarea senectuții și prospețimea imaginii realității răsturnate într-o picătură de rouă văzută de ochii unui copil: „Dacă viața ar curge invers – mărturisește autorul într-un interviu – să fim adică mai întâi bătrâni și abia la urmă de tot copii, memoria ar ține pasul cu vârsta pe care o avem. Nu știu dacă am fi copii cu memorie de oameni bătrâni, știu însă c-am fi, la vârsta copilăriei, niște bătrâni cu o teribilă poftă de joacă, și că ne-am gândi cu mare drag la viitor, adică la dezbătrânirea ce ne-ar aștepta, pe când acum…!?”
În mărturisirea aceasta stă chintesența artei lui.
În ziua morții lui Gheorghe, o barză a apărut pe cer și nu s-a mișcat de acolo până când sufletul său nu s-a îndepărtat de trup. În simbolistica ortodoxă, berzele sunt păsări ocrotitoare, care stârpesc șerpii și târâtoarele reprezentând ispita și răul existențial, de natură malefică. Barza este un simbol al Bunei Vestiri, al nașterii și regenerării naturii. Semnificația berzei ce aduce copii pe lume e asociată cu apa, cu simbolul energiei feminine, al maternității. În străvechile mituri, lacurile și bălțile pline de nuferi și stuf simbolizau pântecele matern, înlăuntrul căruia se afla în stare larvară o nouă viață. Asta pe de o parte, pe de alta, această pasăre singuratică, înălțată pe două picioare lungi ca niște catalige, cu ciocul lung, roșu și marginile aripilor crenelate în negru amintește de cumpenele fântânilor așezate la marginea satelor românești. Ea simbolizează punctul de trecere dintre tărâmul de dincolo, de unde vin sufletele, și cel de aici. În roman, ea e în strânsă corespondență cu imaginea piticului, cățărat pe picioroange, precum și cu imaginea lui Gheorghe sculat pentru câteva clipe din morți, umblând și el pe catalige pe deasupra ulițelor pustii ale satului, scoțând din joben casele înghițite de negura uitării, gardurile, școala și morții plecați întru Domnul. La un moment dat piticul scoate o femeie cu părul cărunt, cu piciorul amputat, care pare să fie Mihala, soția decedată a lui Gheorghe și mama sa, care însă se dovedește a fi nu Mihala, ci Nicoleta, văduva șchioapă, cu care s-a iubit răposatul. Gheorghe scoate și el din jobenul său pe haidamacii care l-au snopit în bătaie, făcându-i zog bicicleta Ucraina. „Spectacolul continuă! urlă Gheorghe în pâlnie. Rămâneți la locurile voastre. Partea cea mai interesantă abia acuma urmează.” Cum însă piticul crește în înălțime mereu, „crește și distanța dintre privirea mea (adică a autorului, prezent la fața locului, cuprins și el de delir, n.n.) și jobenul din mâinile sale”.
Odată cu apariția autorului, halucinațiile îmbracă și o haină ludică necesară pentru echilibrarea interioară a textului: „Sunt nevoit să fac ochii cât cepele ca să deslușesc ce scoate dinăuntru. Sunt eu, chiar eu, omulețul pe care îl scoate din pălărie Gheorghe și-l pune jos. Eu, de mai multe ori. Se umple în foarte scurt timp șoseaua cu mine. Nu mi-aș fi închipuit niciodată că pot să fiu atât de mulți, continuând să rămân totuși singur. E ca și cum m-aș privi într-o oglindă ce multiplică chipurile. Dar la vârste diferite. Magie mai mare decât asta nu cred că se poate. Eu, la toate vârstele, privindu-mă pe mine însumi, cel de odinioară, când eram copil, până la cel de acum, ajuns în pragul bătrâneții. Îmi pare că am în fața ochilor o fotografie a curgerii timpului.”
Dar în roman se multiplică nu numai eul autorului, ci se multiplică și defunctul Gheorghe, apărând la diferite vârste, dinlăuntrul aceluiași joben. Tot de acolo iese și Mihala, soția sa fără picior, îmbrăcată într-o rochie albă, „croită din pânză de păianjen”. Lângă sicriul mortului aflat în cameră, apare și o nuntă, cu tot cu lăutari, scoasă din „fundul jobenului” aceluiași pitic, care nu-i altcineva decât fiul lui Gheorghe și al Mihalei. „E miezul verii. Și miezul zilei. Gheorghe pune jos, pe asfalt, alături de nunta lui cu Mihala, miezul nopții de atunci, înăuntrul căruia se vede, ca printr-o sticlă ușor afumată, nunta părinților săi. Și încep să se audă două feluri de muzică suind din clarinetul lui Ghidoveț spre cer, precum și două tobe bătând, deși Mieluca lovește într-una singură, și un acordeon ținându-le la amândouă isonul. Două mirese de aceeași vârstă s-au prins în hora din mijlocul bătăturii. Și e tot omenetul din Vâjiștea bulucit în șosea ca să-l vadă pe Gheorghe în costum de ginere, jucând sârba în căruță alături de celălalt ginere, care este tatăl său. Și Gheorghe zice: – Cucuveaua aia de pe casă ți-a vestit moarte, să știi. Așa că am hotărât să punem nunțile noastre la un loc, deoarece mai încolo…”
Cheia interpretării acestui roman de un fabulos ieșit din comun ne-o dă însuși autorul spre finalul cărții, într-un pasaj în care spune că lumea văzută de el nu e cea reală din satul Vâjiștea, ci e lumea ce se află în capul său, făcând trimitere la Învierea lui Tolstoi, și la personajul Leopold Bloom din romanul Ulise de James Joyce. Sintagma aceasta îmi aduce aminte de Orbirea lui Elias Canetti, unde apare o lume stranie, în care aproape toate personajele sunt rodul unor obsesii. Sinologul Peter Kien, personajul principal, poartă după el o bibliotecă în cap, în timp ce piticul cocoșat Fischerle e obsedat de jocul de șah.
„Ziua înmormântării lui Gheorghe” e și ea rodul unei obsesii. Obsesia autorului de a recrea, apelând la fabulos, dar și la ludic, lumea satului său natal, Siliștea din Teleorman, devenit, prin toată simbolistica lui, un nou centru al universului, purtând pecetea unor viziuni deopotrivă epice și lirice.
Nichita Danilov este scriitor și publicist
Publicitate și alte recomandări video