Un sculptor născut, dar și făcut – Ilie Bostan

marți, 03 septembrie 2024, 03:00
1 MIN
 Un sculptor născut, dar și făcut – Ilie Bostan

Acel topos primordial e lumea satului, în care s-a născut nu doar ca făptură omenească, ci și ca una creatoare pe tărâm sculptural. Zi de zi, din urmă cu 70 de ani, cât celebrează în 2024, Ilie Bostan a ascultat de chemarea cea seducătoare, și a mers pe un drum al facerii și desfacerii, din care ni s-a dăruit un artist în toată puterea cuvântului, cu rostire particularizantă, ce s-a degajat printr-un trudnic demers al omului înțelepțit din lumea țărănească, acolo unde, cum spune unic Lucian Blaga, s-a născut veșnicia. Cu gândul la veșnicie și-a construit cu talent și devoțiune sculptorul Ilie Bostan opera, una ce merită reverența semenilor.

Pe la sfârșitul anilor 90, chiar la capătul celui din urmă lustru al veacului al XX-lea, mi-a atras atenția un nume, Ilie Bostan, sculptor, dascăl la Înalta Școală de Arte a Iașilor, pe atunci lector, azi purtând trese de profesor universitar, ce se mai zăresc cu strălucirea lor pe umerii încă zdraveni ai celui care a părăsit Catedra de sculptură pentru că sunase timpul retragerii. În rumoarea târgului nostru, printre izvoditorii jocului cu iluziile, cum îi definea Corneliu Baba pe cei care umblă după nălucile artei, ale frumosului, numele acesta, neaoș românesc, se auzea în acei ani de sfârșit de secol tot mai des. Se dusese o generație de sculptori, Iftimie Bârleanu, Vasile Condurache, Ion Buzdugan, Vladimir Florea, pentru a-i aminti pe cei mai iluștri dintre meșterii tridimensionalului postbelic ieșean, și, cum e în firea firilor, moara măcina pe mai departe făină, și cel care turna acum în coș purta acest nume, Ilie Bostan. Preluase ștafeta ca mentor la secția de profil, cea de sculptură, a Facultății de Arte Vizuale și Design de la Universitatea de Arte și, în același timp, îmbogățea prin isprăvile lui din atelier patrimoniul artistic al cetății noastre, venind cu o viziune a sa, cu plăsmuiri parcă scoborând din vremuri bătrâne, ce aminteau de relicvele cele hăt de demult cu splendoarea lor nepieritoare, precum totemicele siluete, dezgropate de sub troienite pământuri de neobosiții căutătorii de comori, care-s arheologii. Aduceau aminte unele din sculpturile lui Ilie Bostan de „Gânditorul de la Hamangia”. Vădeau interesul pentru arhaic al sculptorului, însă mintea lui le născocise și mâinile sale le meșteriseră să fie ale lui, într-un demers oximoronic, vesel-trist, aidoma celui care a avut la Săpânța ideea de a-i petrece pe cei plecați la ceruri, gravând pe crucile lor, la rându-le parcă smintite prin croiala de-a hăisa, cuvinte șugubețe, cu rost de a înveseli și a zvârli cât colo lamentația. Ilie Bostan avea să mărturisească, cu șarmul lui de povestitor de la clăcile țărănești de desfăcare a păpușoiului, că acel țintirim pe de-a-ndoselea l-a inspirat și i-a dat cheia înfățișării coborâșului omului spre asfințit, o temă ce l-a obsedat, asemuind-o copilăriei, cum și-a intitulat chiar o sculptură, „Ultima copilărie”. Sub denumirea aceasta s-a rânduit un ciclu de creațiuni similare. El modela în bronz astfel de făpturi umane, portretizându-le cu o vedere având ceva comun cu cea din Săpânța, dar tratarea expresionistă a chipurilor și torsurilor, la care deliberat proceda, nu era derâdere, haz de necaz, ci o altfel de revelare a frumuseții. Nici urmă de grotesc în aceste întruchipări, pentru că, aidoma înaintașilor lui din revolute timpuri, Ilie Bostan le dezghioca interioritatea luminoasă și acea tainică frumusețe dinlăuntru. Desigur, aceasta nu era decât una din fațetele personalității artistului, care la acea vreme își contura cu pregnanță identitatea. El se exprima în lemn, în piatră, valorificând în structuri și compoziții originale inspirate de un fond de creativitate decantat timp de secole și milenii. Aflând din gura lumii de faptele cele vrednice ale sculptorului, am dorit să-i fac un portret de televiziune, cum am realizat multe în acea perioadă și cu alți artiști, unii parte a istoriei artelor la Iași sau în cuprinsul național, alții aflându-se râvnitor la datorie, pe baricadele prezentului. De bună seamă, uneori am izbutit să înaintez spre adâncirea deslușirii eului artistic, altădată, și nu rareori, n-am dat la iveală decât o eboșă. I-am propus o filmare lui Ilie Bostan și el m-a poftit la Pașcani, acolo unde locuia, având în Vatra atelierul meșterului faur. Am stat de vorbă în fața camerei de filmare, dar și de la om la om, în acel loc, iar după aceea în Iași, la Onix, cum se chema pe atunci restaurantul de faimă din Bucium, în grădina căruia trona, ca emblemă de bestiar, „Mistrețul cu colții de argint”, imaginat de sculptor într-o slobodă fantazare, fermecătoare, glosând pe versurile de poveste ale lui Ștefan Augustin Doinaș. Acele nu multe ore împreună mi-au deschis porțile înțelegerii devenirii sale și chiar, îndrăznesc să o spun, m-au dus aproape de cifrul ființial al creatorului.

Ceea ce m-a frapat din prima clipă a întâlnirii noastre de la Pașcani, a fost trupul lui de om vânjos, călit parcă la plug și coasă. Era atletic, fără adaosuri de țesuturi adipoase, croit din acel lemn tare precum cremenea, care este carpenul. Părul părea mătasea știuletelui, mai hirsut azi, iar cei ochi ageri, iscoditori, lăsau senzația că dat-ai peste omul bun. Aveam înainte-mi un bărbat cărturărit, dar atelierul în care mă găseam mă ducea cu gândul la sculăria unui gospodar de la țară. Avea să mă lumineze de îndată, spunându-mi, cu francheța oamenilor dintr-o bucată, că el nu doar are origini rurale, într-un sat care-i este drag ca nimic altceva pe lume, Hilița, comuna Costuleni, ci a rămas țăran o viață. Avea noima sa această mărturisire, ca să pricep eu de unde se trage dârzenia asta a lui în lupta cu materia, pe care izbutea să o biruiască aidoma părintelui său, cel fără de odihnă până nu isprăvea o treabă. Ne-am luat noi cu vorba și deodată a venit înainte cu o destăinuire la o întrebare ce voiam să i-o pun, cum el, pui de om al pământului, copil zbânțuit, suindu-se, cum zice el, în toți copacii satului, cei câtă frunză și iarbă, a îmbrățișat sculptura? N-a fost nevoie. M-a lămurit ca și cum ar fi ghicit ce voiam să-l iscodesc. Mi-a declarat drept, fără de emfază, dar apăsat, că a fost adus pe lume cu sculptura în făptura lui, că s-a născut sculptor. Nu o spunea cu emfază, Doamne feri!, ci cu naturalețea cea cuceritoare. Și de îndată te lumina, urzind din saga vieții sale. În copilăria de neuitat de la Hilița, satul ca un căuș între dealurile mătăhăloase, metereze ale Prutului, nu numai că se cățăra ca nimeni altul în vârfuri amețitoare de arbori, ci, mai tot timpul, un demon îl înghiontea să caute bucăți de lemn, ori de piatră, de calcar, ca să le prelucreze, cercând să le dea duh, să scoată chip de om din acele mortificate bucăți. Nu avea la îndemână unelte, dar, cu ce găsea, cuie, câteodată dălți, cioplea și nu se lăsa până nu ducea meșterirea la capăt. Nu-i prea era pe plac tatălui apucătura asta, mai ales că nu odată se înțepa într-un cui uitat de băiat acolo unde nu trebuia. Aveam de a face, m-am dumirit iute, cu un sculptor născut. I-a devenit limpede acest lucru și părintelui său, după ce un profesor de română de la Școala „Asachi” din Iași, unde urma clasa a VII-a, i-a deschis capul, sfătuindu-l să-l transfere pe băiat la Liceul de Artă „Octav Băncilă”, că are talent și o să se aleagă ceva de el. Zis și făcut. Era ucenic cu acte în regulă între ale artei și repede și-a dovedit sieși, profesorilor și colegilor, că asta-i fusese menirea. A modelat un portret al lui Mihai Eminescu. Sigur, lucrare de începător, dar arătând semne promițătoare. Portretistica îl acaparase într-atât, că începuse să creadă pe atunci că portretul e sculptură de adevăratelea. Vederea asta s-a schimbat, însă a rămas atașat genului, recidivând cu un medalion al poetului național ce-i podoabă a Bibliotecii Universitare din Iași. S-au adăugat și alte variante în afara țării. La Facultatea de Arte Plastice de la Conservator a fost contrariat când profesorul, sculptor la rându-i, Vasile Condurache, le-a cerut să deseneze o sferă. Era convins că un sculptor trebuie să portretizeze. După ce-au desenat acea sferă li s-a luat o pânză de pe ochi, uimindu-se de perfecțiunea sa. Se deschidea un nou capitol al evoluției lui creatoare, cel al facerii. Aflând toate acestea, mi-am spus că Ilie Bostan e un sculptor născut, dar și făcut. Și acest proces al alcătuirii creatoare a fost, pe de o parte, unul al acumulărilor, întâi de la dascălii săi, între care cel mai la inimă îi este Vladimir Florea, pe de alta, al studiului meticulos al marilor creatori ai tridimensionalului, dublat de efortul de a decoda maniera lor de lucru, concepția. Și-a ales și spiritele tutelare, Henry Moore și Constantin Brâncuși. De la primul a primit lecția necanonicității, a libertății de a trage cu pușca, de la al doilea și-a însușit preocuparea pentru forma desăvârșită întru căutarea esențelor, revoluționând sculptura lumii tocmai cu această deschidere de corolă a lăuntrului. Ilie Bostan și-a articulat treptat limbajul, viziunea căutând, pe măsura sa, să fructifice original aceste direcții novatoare. Substanța mesajului, a tematicii, izvora din etosul lui, moștenit de la generațiile de plugari care l-au precedat. Figurativul cultivat nu e al perfecțiunii corporale, ci al exagerărilor formale, modelate afectiv și scăldate în apele grației. Arătările lui Ilie Bostan, asemănându-se uneori urâților din alaiurile de sărbători din satele noastre, capătă miraculos străluminare. Migălind orfevrier, șlefuind ca un bijutier, sculptorul aşează peste aceste stranii figuri nimbul mirabilului originar, care străbate mereu învingător crugul timpului. Reprezintă sculpturile lui fructul unei gândiri asupra actului creator, cu valoare de profesiune de credință. O și dezvăluie într-un gest mărturisitor: „În ceea ce privește creația mea, chiar dacă uneori mitologicul reprezintă o ispită irezistibilă, iar ulterior mă obsedează tema declinului biologic sau a erotismului teluric (ce vine din interesul pentru modul de figurare a lumii arhaice), suportul spiritual ideatic este în directă legătură cu un spațiu-loc pe care-l port în suflet și care constituie baza alfabetului formal și simbolic pe care încerc să-l exprim în sculptură”.

Acel topos primordial e lumea satului, în care s-a născut nu doar ca făptură omenească, ci și ca una creatoare pe tărâm sculptural. Zi de zi, din urmă cu 70 de ani, cât celebrează în 2024, Ilie Bostan a ascultat de chemarea cea seducătoare, și a mers pe un drum al facerii și desfacerii, din care ni s-a dăruit un artist în toată puterea cuvântului, cu rostire particularizantă, ce s-a degajat printr-un trudnic demers al omului înțelepțit din lumea țărănească, acolo unde, cum spune unic Lucian Blaga, s-a născut veșnicia. Cu gândul la veșnicie și-a construit cu talent și devoțiune sculptorul Ilie Bostan opera, una ce merită reverența semenilor. Despre toate acestea dă seamă sculptorul Ilie Bostan prin expoziția retrospectivă de la Muzeul de Artă, al cărei vernisaj va avea loc în după-amiaza zilei de 4 septembrie 2024, de la ora 18.

 

Grigore Ilisei este scriitor, critic de artă şi publicist

Publicitate și alte recomandări video

Comentarii