Un sport cu îngeri și demoni

În aceste zile primim vești foarte bune de peste Prut, unde se desfășoară Campionatele Europene de haltere și de unde amazoanele noastre ne răsfață cu medalii. Ne referim cu predilecție la Mihaela Cambei și Andreea Cotruță, care au câștigat, la Chișinău, titlurile continentale la categoriile lor, acolo unde contează: la totalul olimpic, pentru că vânăm succese peste trei ani, la Los Angeles, când nu se vor mai împărți medalii și pe stiluri. Acolo trebuie să „arunci” bine și să „smulgi” la fel de bine. Și, mai presus, cu acuratețe, fiindcă arbitrii au ochi pătrunzători și riscăm să pățim o nouă istorie similară cu cea a sărmanei Loredana Toma la recentele Jocuri Olimpice. Cu două titluri mondiale și șase europene (totale) la bord, Loredana era considerată ca fiind campioană olimpică certă. Dar cerberii nu i-au validat o „smulgere” și atleta, încă tânără, și-a pierdut și autocontrolul ieșind prematur din cursă. A salvat-o miniona Mihaela Cambei, care a adus halterofiliei române o medalie de argint, poate surprinzătoare privind aglomerația de asiatice la categoriile mici. Mihaela nu are în gând decât Jocurile Olimpice viitoare și privește Campionatele Mondiale care vor urma doar ca un test de autoevaluare în lupta cu adevărata elită.

Sport spectaculos și telegenic (să vezi numai grimasele sportivilor în acțiune și merită să agreezi spectacolul!), ridicarea de greutăți a început să sclipească în România, din 1984, deși talente autohtone au mai existat încă din anii ’60-70 când Baroga, Fiți sau Fiat se luptau din răsputeri cu sovieticii, polonezii și unguri pentru o margine de podium. La Olimpiada de la Los Angeles (precursoarea celei care va urma), tricolorii au reușit să cucerească primele medalii, șapte la număr, bineînțeles ajutați de celebrul boicot al statelor comuniste, ca răspuns la boicotul occidentalilor la ediția precedentă de la Moscova. Majoritatea medaliaților de atunci s-a pierdut în uitare, cu excepția unuia; marele Nicu Vlad, ajuns un fel de înger pentru sportul românesc. După cum s-a văzut, din păcate, a fost un demon și mai mare. În anii următori, uriașul din Galați s-a arătat singurul dintre medaliații din 1984 dovedit cel mai bun din lume și cu participarea tuturor marilor sportivi ai lumii. Tot în urma lui s-a creat o emulație în România cum rar se întâlnește în alte sporturi. Apariția fetelor în peisaj a rotunjit bilanțul halterelor, iar când Nicu Vlad a preluat frâiele Federației Române și a devenit un personaj important pe plan internațional medaliile românești au început să curgă și mai abitir. Până când tot siropul s-a dovedit o simplă iluzie, iar îngerul Nicu a devoalat demonul din el, după dovedirea implicării sale, alături de șeful lui pe plan internațional, ungurul Tamas Ajan, în traficul de substanțe dopante. Tandemul Ajan-Vlad a fost înlăturat de la conducerea Federației Internaționale, iar în România, valul de tinere talente care nu mai contenea a fost înlocuit de valul depistărilor pozitive în rândul halterofililor noștri. Campioni de mare calibru, precum Valeriu Calancea, Ninel Miculescu, Elena Andrieș sau Cristina Iovu, au intrat în rândul „trișorilor”, iar toate medaliile obținute la Londra 2012 și Rio 2016 de Martin, Sâncrăian sau Roxana Cocoș au fost anulate. Numărul românilor depistați era prea mare (o vreme, nici Loredana Toma n-a scăpat de suspendare), iar România nu a putut participa la Jocurile de la Tokyo din 2021. Pentru că halterele reprezintă singurul sport în care, pe lângă suspendările individuale, se exclude temporar și federația de la competiții, dacă numărul de cazuri cu bucluc crește pe plan național. Întrebați pe vecinii noștri bulgari, mult mai performanți de-a lungul istoriei, dar și mult mai pățiți ca noi. Este drept că acest sport este mult mai predispus la asemenea abateri (chiar și față de atletism, înot sau ciclism), ceea ce justifică reacția atipică a forului mondial.

România începea să fie o gaură fără fund prin îngroparea talentelor din haltere, precum megieșii de peste Dunăre, dar Jocurile Olimpice de la Paris și succesele de la Chișinău pot arăta că românii pot performa și altfel în acest sport. Încă nu știm ce va urma, în ce măsură acest sport compromis la noi va mai crea emulații, dar deocamdată titlurile Mihaelei și Andreei ne dau oarece speranțe. Pentru certitudini, să așteptăm cel puțin Los Angeles 2028.

Publicitate și alte recomandări video