Mai ieri-alaltăieri, un ministru cam sinistru s-a trezit vorbind, mai mult încă, propunând ca ziariştii să nu mai aibă acces la documente şi surse decât după ce au fost făcute publice. Păi, dispare astfel raţiunea de-a fi a reporterului, chiar a presei însăşi! Să sperăm că parlamentarii, intraţi în vacanţă electorală (!), n-au apucat a legifera această aberaţie şi, până se-ntorc la locul lor de odihnă plăcută, poate uită…

Se poate uita şi ierta o fluierătură-n biserică? Răspunsul e ca la Radio Erevan: şi da, şi nu. În urmă cu peste o sută de ani, tânărul şi neliniştitul Mihai Codreanu, proaspăt absolvent al Conservatorului de Muzică şi Artă Dramatică, s-a trezit fluierând la spectacolul de licenţă dat de studenţii din clasa profesorului (şi marelui actor) State Dragomir. Fluierăturile au produs nişte reverberaţii peste pereţii sălii de spectacol şi peste aşteptări, ajungând nu doar la urechile rectorului, dar şi la cele ale ministrului de resort, care au propus (urechile!) pedepse dintre cele mai drastice (incredibile, astăzi) pentru insolentul proaspăt licenţiat… Cum însă tot atunci se intra în vacanţa de vară, turbulentul viitor sonetist a sperat că, până-n toamnă, episodul va intra în uitare şi el va scăpa basma curată. Nici vorbă: toamna, chiar domnul ministru a decis ca ”infractorului” să nu i se elibereze diploma de licenţă decât peste doi ani. Ceea ce s-a şi întâmplat.

E acesta doar un episod din multele, scoase, de Viorel Ilişoi, de sub aluviunile depuse în veac peste omul şi opera sa, spre a ni-l restitui pe Necunoscutul Mihai Codreanu. Pe adevăratul, adică. Reporter de investigaţie, cum îi place a se denumi, Viorel Ilişoi practică, de fapt, reportajul la limita prozei, în cazul de faţă fiind evident şi concubinajul cu critica/ istoria literară. Reportajele lui - care se bucură de-un succes enorm, îndeosebi pe fb - scrise cu dexteritatea şi răbdarea unui prozator (cum şi este), au, de obicei, un clenci detectivist, misterios, provocator. Nu-l pot uita pe cel în care reporterul, ”deghizat” în muncitor sezonier, se angajează culegător de mere la o fermă (din judeţul Botoşani). Dincolo de atmosfera ”pitorescă”, de coabitarea cu nişte oameni necăjiţi, din acea Românie ”profundă”, de care politrucii îşi amintesc doar în campaniile electorale (ca acum), incitant este, pentru cititor, să afle dacă ”intrusului” i se va descoperi adevărata identitate. Ceea ce se şi-ntâmplă, după vreo 30 de pagini, pe care le citeşti cu sufletul la gură.

Pentru a scrie Necunoscutul Mihai Codreanu (Editura Muzeului Literaturii Române, Iaşi, 2014), Viorel Ilişoi s-a… deghizat în purtătorul de cuvânt al Sonetistului. Să recunoaştem, unul dintre cele mai la îndemână travestiuri. Eu însumi, când muzeografiam la Vila ”Sonet”, am încercat a şterge colbul de pe uitata, stinghera lui statuie… Mi l-am imaginat chiar partener de şah, dar am abandonat partida tocmai când devenea mai interesantă, nevoit fiind a ieşi ”la pensii, domnule, la pensii!”. Una din victoriile mele, obţinută spre sfârşitul celor şase ani de muzeografiere: am reuşit să le bag în cap, unor doamne de la dispecerat, adresa: Vila SONET, Muzeul Mihai Codreanu, iar pe taximetrişti să-i determin a parca în faţa Muzeului, nu peste drum, la ”Bolta Rece”. Şi acum, după opt ani, nimeresc câte-un taximetrist care-mi spune: ”Vă ştiu, vă luam cândva de la Casa Codreanu…” Da, dar eu mi-s campion la taximetrie, or, după abstragerea de la Vilă, comenzile de-acolo au scăzut dramatic… Şi cum uitarea e scrisă-n legile omeneşti, lui Viorel Ilişoi - în cele şapte luni de documentare - i-a trebuit multă răbdare şi persuasiune, spre a-i (re)învăţa, pe aceiaşi sau pe alţii, unde este Vila SONET.

În schimb, investigatorului nu i-a fost greu să constate că, pentru majoritatea ieşenilor (interogaţi pe stradă, uneori chiar în preajma Vilei), Codreanu este un mare necunoscut. Evident că nu e om să nu ştie unde-i lăcaşul de băutură ”Bolta Rece”, dar prea puţini iau sama la lăcaşul de cultură de peste drum. Când muzeografiam (detectivul are gentileţea de-a mă cita de câteva ori), compusesem un catren pe care-l vroiam (în entuziast acord cu don Valeriu, patronul), să-l suim pe un banner care să unească, peste stradă, cele două lăcaşuri: Ca să nu resimţi tot greul/ ce în lume te petrece, / vizitează întâi Muzeul / şi… rămâi la Bolta Rece!... Dar, ca şi atâtea alte mari proiecte făurite din cuţite şi pahară, şi acesta a rămas urmaşilor mei Turtureşti…

Spre a testa aderenţa la şosea a acestei maşinării delicate, producătoare de sonete, mereu inventivul cercetaş n-a apelat la vreun post-modern poet sau critic literar, ci la un amic inginer, ştiindu-se faptul că inginerii sunt printre cei mai rafinaţi degustători de produse lirice… La prima înghiţitură, amicul s-a strâmbat, ca şi cum ar fi băut o poşircă, dar, pe măsură ce papilele gustative se acomodau, realiza că i s-a oferit un vin nobil, fără (prea mult) bisulfit, care emana indicibile arome. Stimulat, totuşi, şi de un vin de la ”Boltă”, insensibilul, la început, degustător, a ajuns, în final, să înveţe unele sonete codrene pe de rost… (Continuarea în ediţia de mâine, 10 octombrie, a Ziarului de Iaşi)

Nicolae Turtureanu este poet şi publicist