Un taxi la Vila ”Sonet”! (II)

Cu un veac în urmă, elevi de la Liceul Internat săreau gardul, ca să prindă, la chioşcuri, ”Viaţa Românească”, în care apăreau un sonet-două de Codreanu. Vreme de aproape o jumătate de secol, Mihai Codreanu a fost o figură emblemtică a Iaşiului, şi nu numai. Chiar dacă unii critici s-au mai revizuit (Lovinescu, desigur), chiar dacă alţii l-au primit reticent (Pompiliu Constantinescu, Cioculescu), iar Călinescu, pur şi simplu, l-a desfigurat, sonetistul s-a bucurat – surprinzător! – de preţuirea confraţilor (Arghezi, Galaction, Philippide) şi-a autorităţilor, fie acestea academice sau administrative. Aureolat de premii (al Academiei, al Societăţii Scriitorilor ş.a.), de ordine şi medalii (ale statului român sau francez), profesor ”de declamaţie”, rector al Conservatorului, director al Teatrului Naţional, colaborator la diverse reviste şi ziare, conviv la ”Academia liberă” – cum le reuşea, oare, pe toate, acest om, (aproape) orb, încă de la vârsta de 30 de ani?! Viorel Ilişoi, metodic ca un arhivar şi alert ca un biciclist, s-a lansat într-o cursă de urmărire la capătul căreia liderul, Necunoscutul Mihai Codreanu, pierdut ca-n ceţurile londoneze (în Anglia, fără îndoială, i s-ar fi acordat titlul de Sear), redevine ceea ce a fost şi mai mult decât atât: nu doar sonetistul prin excelenţă, nu doar o statuie, precum cea din faţa Vilei (blamată, statuia, pe bună dreptate, pentru disproporţia dintre soclu şi bust), nu doar un orb (care vedea prin întuneric foarte bine), ci un om, cu toate iluminările, ascunzişurile şi întunecările lui. Episoade intrate-n legenda ”dulcelui târg”, unele notorii în presa vremii, altele puse sub pecetea tainei – cărora Codreanu le-a fost protagonist sau martor – sunt luate de-a fir-a-păr şi duse până la ultimele desluşiri. Şi aici se vede adevăratul reporter de investigaţie: el nu acuză, nici nu scuză, doar constată. Ce-i drept, uneori se miră, alteori se amuză, câteodată compătimeşte cu ”victima”, dar nicăieri nu-şi arogă prerogativele unui judecător, fie acela critic literar. De altfel, miza cărţii nu e aceea de reevaluare a poeziei lui Codreanu – eventual cu intenţia de a o aduce mai în faţă – ci de-a ne propune o privire spectrală asupra omului şi epocii în care a vieţuit. Cu toate acestea – sau tocmai de aceea – am aflat, pe parcursul lecturii, poate cele mai expresive percepţii ale infatigabilului sonetist. Receptarea e în direct, live, cu deloc surprinzătoare actualizări: De fapt, despre Codreanu se poatespune că şi-a făcut din sonet un stil de viaţă. Gândea însonete. Vorbea în sonete. Privindu-i fotografiile din muzeu, te gândeşti că poate el şi pe stradă păşea în ritmulsonetului, cu stângul pe iamb, ca soldatul cu stângul petobă, patru paşi, pauză, alţi patru, apoi două volte graţioase de câte trei paşi, totul într-o înlănţuire insesi-zabilă. Şi poate că mergând astfel, ca într-un şotron, pestructura sonetului, le va fi părut contemporanilor săică ezită în mers din cauza orbirii. Dar asemenea plantelor ce încolţesc în întuneric, scoate înafară prelungiri firave şi transparente. Natura e aproapeinexistentă în sonetele lui. Lectura, din acest punct devedere, seamănă cu o plimbare pe Bulevardul Ştefan celMare după ce primarul, ales şi reales cu neînţeleasă obstinaţie de ieşeni, a tăiat teii. Rar mai tresare un val pelac, rar o rază de lună mângâie un zid vechi, iată şiun cocostârc într-un picior, un plop singuratic, floriledispar în ierbarul abstracţiunilor, zâmbetele se resorbîn motivul lor, până şi cuvintele aşa-zis poetice, încărcate de la Eminescu cu o electricitate tainică, nuni se par ridicole. Limba le-a respins ca pe nişte corpuristrăine. Mihai Codreanu, cu un simţ ascuţit, foloseştenumai acele neologisme în spiritul limbii române, cares-au şi păstrat, le dă valoare poetică; poezia lui maiveche de o sută de ani e scrisă în cea mai curată limbă română de azi.

Magician al versului, Codreanu a scris, cu instrumentele lui de gheaţă (…) versuri eterice, aşezate pe propria lor frumuseţe. Vila însăşi i se pare, comentatorului, ca un sonet şi – forţând un pic nota –   îi găseşte similitudini în catrene şi terţine… Oricum, Vila ”Sonet” va fi mereu un loc cald ca o inimă, de unde bătrânul poet va mai trimite în venele Iaşului, din ce în ce mai puţin, sângele rece al sonetelor sale.

Patetică pledoarie. De li s-ar întâmpla s-o citească, sunt sigur că taximetriştii vor şti exact unde să parcheze, când – şi dacă – li se va solicita: Un taxi la Vila Sonet!… 

Nicolae Turtureanu este poet şi publicist 

Publicitate și alte recomandări video