Ariane Mnouchkine s-a născut în 1939 într-o familie de artiști, mediul și atmosfera în care a crescut orientând-o spre teatru. A studiat mai întâi psihologie la Oxford și s-a implicat activ în mișcarea teatrală studențească. Decizia definitivă a luat-o după ce a văzut un spectacol realizat de Giorgio Strehler. Revenită în capitala Franței, s-a înscris la Sorbona, constituind în același timp și Association Theâtrales des Etudiants de Paris.
Pentru a-și desăvârși pregătirea, Ariane a făcut călătorii în Orient, ajungând până în punctele sale geografice extreme, acolo unde teatrul a rămas încă foarte apropiat de tradiția ritualică. Văzând teatru indian și japonez, Ariane a deprins forța simbolurilor și puterea de expresie pe care numai arta asiatică o mai are. Întoarsă acasă, a restructurat asociația pe care o crease în vremea studiilor, botezând-o Theâtre du Soleil (1964). Era vremea în care erau descoperite spațiile neconvenționale, așa încât Mnouchkine s-a instalat și și-a dezvoltat ideile estetice în spații dezafectate, precum fosta fabrică de cartușe și praf de pușcă din pădurea Vincennes.
Mnouchkine a montat un prim spectacol, Micii burghezi de Maxim Gorki, care a atras atenția asupra stilului ei de lucru. A urmat, în 1965, Căpitanul Fracasse, dar adevărata lansare a Soleil, ai cărui actori trebuiau să muncească ziua prin alte părți, ca să poată trăi, iar seara să repete și să joace, s-a produs în 1967, cu Bucătăria de Arnold Wesker. Fiecare actor utiliza o gestică semnificativă pentru treburile tipice realizate într-o banală bucătărie. Acțiunea debuta cu un ritm normal, pentru ca, pe parcurs, mișcările să se accelereze, sfârșind prin a sugera automatismele casnice. Bucătăria anunța un foarte serios cercetător al resurselor interne ale teatrului. Ariane Mnouchkine lucrează în echipă, multe dintre spectacolele sale impunându-se prin această specificitate stilistică.
Soleil s-a dedicat total mitului creației și echipa a practicat, încă de la început, un stil de lucru aparte. Fiecare spectacol este rezultatul muncii de mai multe luni a întregii comunități. E „manifestul“ lansat de Soleil, amprenta care l-a individualizat în puzderia de teatre pariziene și de maniere de creație din întreaga lume.
Reînvie atmosfera serbărilor dionisiace
A urmat Visul unei nopți de vară (1968), a cărui coregrafie era realizată de Ursula Kubler din trupa lui Bejart. Cunoscutul text shakespearian se distingea printr-o mizanscenă alertă, era construit pe o scenă în pantă, acoperită cu blănuri, cu actori purtând costume ce aminteau de satirii Greciei antice. Dans, acrobații, o gestică cu totul specială dădeau o perspectivă originală asupra feeriei shakespeariene. Viziunea lui Mnouchkine se dorea foarte apropiată de primitiv, una care să redescopere teatrul originilor, să reînvie atmosfera serbărilor dionisiace.
Într-o etapă ulterioară, Mnouchkine a creat o serie Shakespeare (1981-1984), centrată pe piesele istorice ale bardului (Noaptea regilor, Henric al IV-lea și Richard al Il-lea). Fiecare din aceste montări a fost realizată după grila străvechilor coduri asiatice, în speță japoneze și indiene (kabuki, kathakali). Codurile arhaice ale teatrului asiatic și dansurile ritualice indiene asamblate într-un tipar ancestral nu au afectat în nici un fel opera shakespeariană. Pentru că, vorba lui Ariane, „trebuie să acceptăm că scena este locul unde se poate întâmpla orice“. Mnouchkine îl vede pe Shakespeare ca pe o metaforă a lumii, îl privește în globalitatea și deschiderea lui, aplicându-i o „oglindă“ mai puțin obișnuită. Textele shakespeariene sunt citite prin esteticile orientale, în spații de joc multiple, simultane, mișcări foarte lucrate, culori vii, costume ochioase, croite din materiale elegante (mătase, catifea), fețe machiate intens, un ansamblu care spune, parcă, „Shakespeare nu este contemporanul nostru“.
Clovnii (1969) a fost prima creație colectivă, o serie de scheciuri în care fiecare actor își povestea cariera: motivația alegerii acestui statut, de ce poartă acele costume și acele măști. Spectacolul, care o apropia pe Ariane de teatrul popular, a fost prezentat la Avignon pe un stadion dintr-un cartier periferic și apoi într-un turneu la Milano, înregistrând un imens succes de public.
A reda teatrului forța sa primitivă
Adevărata creație colectivă a Theâtre du Soleil a fost 1789. La Revolution doit s’arreter a la perfection du bonheur (1970). Theâtre du Soleil nu avea însă sală proprie și nici bani, ceea ce i-a determinat pe cei de la Piccolo Teatro din Milano să preia producția. Așa se face că 1789, spectacolul care a impus definitiv trupa de la Soleil, s-a jucat mai întâi în Italia și abia apoi în Franța, în noul sediu din pădurea Vincennes.
Montarea cu care La Cartoucherie a fost inaugurată se desfășura pe cinci scene legate între ele prin pasarele dând forma unui pentagon care-i includea și pe spectatori. Pe fiecare dintre aceste spații se jucau simultan diverse secvențe, actorii schimbându-și ținutele la vedere. Punctul culminant al spectacolului era căderea Bastiliei, moment în care ceea ce se petrecea pe rampe cobora printre privitori, actorii amestecându-se cu publicul, luminile crescând la maximum, iar vocile interpreților atingând și ele intensități ridicate. Viziunea celor de la Soleil propunea o imagine inedită despre trecutul Franței, era o versiune povestită de subiecții săi, de participanții la evenimentul istoric, ceea ce-i conferea o puternică încărcătură populară. Propunerea scenică a atras 281.370 spectatori!
Bogata fișă de creație a lui Ariane Mnouchkine sintetizează un efort uriaș pentru a reda teatrului forța sa primitivă. Entuziasmul, permanenta căutare a noului, îndrăzneala de a „deranja“, de a aborda teme universale și de a le așeza în forme uitate, dar esențiale sunt liniile care configurează universul său stilistic. La cartușeria care i-a devenit casă s-au instalat ulterior și alte trupe: Teatrul Aquarium, Teatrul Tempête, Épée de bois și, mai recent, Centrul de dezvoltarea coregrafică a lui Carolyn Carlson. Plus un Centru de cercetare a tradițiilor actorului.
Publicitate și alte recomandări video