Iată clădirea din Europa după care a fost construit Palatul Culturii din Iași la porunca lui Carol I! O poveste mai puțin știută spusă de un cunoscut istoric ieșean

Din veacul scurs de la inaugurarea clădirii emblematice a Iașului, imagine de nedezlipit din mentalul colectiv atunci când aducem vorba despre „orașul celor șapte coline”, la o jumătate am fost martor și eu. Cred că am intrat în clădirea somptuoasă, amețitoare pentru un copil care venea de la Botoșani, prin 1970, împreună cu tata care se ducea la Editura „Junimea” care își avea primul sediu acolo, în latura din stânga. Apoi, în 1974, devenind ieșean am internalizat, pas cu pas, această clădire majestuoasă așa cum se întâmplă cu familiarizarea în exces ce duce la ștergerea interesului pentru ceva ce îți intră în obișnuință să vezi zilnic. Singurul lucru de care-mi amintesc pentru această lungă perioadă de aproape două decenii sunt schelele care însoțeau permanent câte o parte a clădirii, mai ales după cutremurul din 1977. Se spunea, șoptit, că ele erau pretextul pentru oarece vile ale nomenclaturii, izvorâte din situațiile de lucrări arborescente care au însoțit această clădire în comunism. Și nu numai. Mai țin minte tunurile și spațiul larg de plimbare și relaxare, băncile și verdeața luxuriantă sufocate azi de mașini. Mergeam cu școala la Muzeul de Istorie, alcătuire de vitrine, citate și imagini ce se schimbau, din când în când, în acord cu cerințele propagandei și a narațiunilor convenabile partidului despre trecut. Celelalte muzee, artă, tehnic și etnografic, erau lăsate în pace. După căderea comunismului și alungarea activistului care conducea complexul muzeal, poporul muzeografilor l-a ales, în urale, drept conducător pe tânărul poet și dedicatul slujitor al literaturii Lucian Vasiliu, de la Muzeul Pogor, atunci secție a Complexului Muzeal „Moldova”. Eram și eu, drăgăliță-doamne!, pe atunci în Iași, proaspăt angajat la „Cronica” și-mi aduc aminte de entuziasmul și optimismul nostru efervescent cu care priveam spre viitor, încredințați că lumea se poate schimba în două zile. Cu ajutorul lui Andrei Pleșu, ministru al Culturii atunci, Lucian a autonomizat Muzeul Literaturii creând și conducând vreo două decenii instituția strălucitoare de astăzi. Palatul, cum i se spune în limbajul curent care identifică instituția cu clădirea, a rămas de sine stătător, trufaș și singular în regiune, complex de patru muzee de rang național, așa cum fusese stabilit de comuniști în 1955.

Florin Cîntic este istoric, director al Arhivelor Naționale, Filiala Iași, și scriitor

Așa cum publicul larg, neatent, confundă „piesa” (textul dramatic) cu spectacolul și în cazul muzeului național s-a încetățenit denumirea clădirii. Toată lumea merge, desigur, la Palatul Culturii, deși studioșii știu că istoria locului și a construcției e mult mai complexă și veche, fiind vorba de un palat care stă pe ruinele medievale ale Curții Domnești și este literalmente construit pe temelia fragilă și instabilă a vechiului Palat Administrativ din secolul al XIX-lea. Când compania Iulius a început lucrările la marele proiect urbanistic „Palas ”, care a stârnit atâtea pasiuni contondente sfârșind prin a fi un mare câștig pentru Iași, lucram încă la Direcția de Cultură și Patrimoniu astfel încât am putut vedea, grație colegului Virgil Băbâi care documenta fotografic fiecare fază a cercetării arheologice, urmele clare ale unei vetre de locuire încă din preistorie (elemente arheologice ce au fost transferate muzeului de istorie) precum și mărturiile existenței vechii curți domnești, cea de după Alexandru cel Bun, de pe la jumătatea secolului al XV-lea. Apropo de Alexandru cel Bun, nu voi obosi nicicând să reamintesc nu numai că vestigii ale locuinței domnești secundare au fost descoperite „la Cub”, pe Ștefan cel Mare, ci, mai ales, că hrisovul din 8 (după lectura lui Sorin Iftimi) octombrie 1408 prin care se acordă privilegii comerciale, vamale, în mai multe așezări din Moldova, printre care și Iași, nu este documentul de înființare a orașului, ci doar cea mai veche menționare cunoscută până astăzi. Oricum, ce voiam să subliniez este faptul că, da, acela este punctul central, „kilometrul 0” al orașului, de multe secole și asta ar justifica poate faptul că palatul a devenit, vrând-nevrând, imaginea orașului. Un palat care a trecut prin multe necazuri, incendiile fiind la ordinea zilei într-un oraș dominat de construcții de lemn și paiantă, casele boierești din piatră apărând destul de târziu. De aceea, au supraviețuit năvălirilor barbare și diverselor cataclisme de-a lungul istoriei doar mănăstirile fortificate și bisericile. Palatul ridicat de Alexandru Moruzi în 1806, refăcut de Mihail Sturdza în 1843, realizat de arhitecți străini în stil neoclasic va fi foarte puternic afectat de incendiul din 1880 (când, vai, adăpostea și arhiva acolo!) astfel că, în 1906, la porunca lui Carol I, va fi demantelat, arhitectul Ion D. Berindey primind comanda de a construi în loc ceva mult mai reprezentativ și măreț. Dacă toate clădirile civile emblematice ale Iașului au fost ridicate după planurile unor arhitecți străini, importanți la vremea lor, acest proiect a fost realizat de un reprezentant al școlii românești de arhitectură care a încercat o sinteză între parterul neoclasic anterior și o perspectivă îndrăzneață, neogotică, inspirată de spectaculoasă clădire a primăriei din Viena.

Este aici o lecție a sincretismului, a imitației fecunde după modele europene care ilustrează etapele de creștere ale culturii românești în general, în care elitele depășesc folcloricul și cultura țărănească, orală, pentru a se alinia, prin apropriere, modelului occidental, european. Din nefericire, ideea de a construi pe vechea temelie fragilă, precum și uriașele probleme întâmpinate la construcție, vor face ca substratul balcanic al legendei Meșterului Manole să colonizeze efortul sisific al arhitectului. Oricum, pe 11 octombrie 1925, după aproape două decenii de chin și un război mondial, Regele Ferdinand, împreună cu Regina Maria, vor inaugura acest imobil grandios destinat justiției. Nu întâmplător, Gh. Mârzescu, fostul primar al Iașului din timpul refugiului regal, ajuns ministru al Justiției, va dedica în cuvântul său această măreață realizare, Palatul Justiției și Administrației, Maiestăților Lor, spunând: „Vă încredințăm că în așezământul în care plutește spiritul celor mai buni și mai drepți Domni, hotărârile judecătorești ce se vor executa în numele Majestăței Voastre vor fi expresiunea conștiincioasă a legei și a dreptăței”. Așa a fost până la ocupația sovietică care a adus comunismul.

Una dintre întrebările legitime ar putea fi: „de ce au transformat comuniștii această clădire în palat al culturii? Mai ales că la acea vreme, în 1955, domina un proletcultism grosier. Un răspuns posibil, dincolo de evidența că pentru comuniști cultura era doar instrument de propagandă, căci era strict controlată și cenzurată, ar fi interesul brusc pentru patrimoniu. Un interes care se reflecta în HCM 661/1955 prin care valorile de patrimoniu, inclusiv cel mobil, erau preluate de la deținătorii particulari și duse în muzeele socialiste pentru a fi protejate. Atunci s-a instituit obligația de a se preda valorile la muzeu, în fapt o naționalizare soft, și pe această bază a fost ulterior constituit Oficiul de Patrimoniu care era parte componentă a muzeului de istorie. Aici existau inventarele valorilor predate sau confiscate, inventare care s-au subțiat serios după 1990 când libertatea nu a mai adus și responsabilitate sau control, ci dimpotrivă. În fine, mai trebuie spus că în actul de înființare a instituției mai era trecută, pe lângă cele patru muzee, și biblioteca regională care a funcționat până la eliberarea întregului spațiu pentru restaurare. Bibliotecă județeană care, printr-un artificiu al fostului președinte de CJ Constantin Simirad, a fost lăsată pe drumuri, funcționând și astăzi într-un spațiu impropriu, meschin și nefuncțional. După cum știm, de cele mai multe ori istoria e nedreaptă.

Să sperăm că vorbele Regelui Carol I, spuse la dărâmarea ruinelor în 1906, se vor adeveri: „să se ridice din cenușă, și să se înalțe mai măreț și mai frumos de cum a fost!”. Oricum, de oriunde ai privi, de jos, din avion, din dronă, din Copou, din Piața Unirii, Palatul rămâne un cap de perspectivăⁱ, un punct de stabilitate și de imagine a orașului, cu toată singurătatea și unicitatea lui românească.

ⁱCu excepția notabilă a privirii de pe pietonal unde palatul este mânjit în stânga de obscena construcție ilegală din Palas care strică, cu cele două penthouse-uri peste proiect, perspectiva.

Florin Cîntic este istoric, director al Arhivelor Naționale, Filiala Iași și scriitor

Publicitate și alte recomandări video