Astăzi, reprezentanţii statelor-membre vor semna protocolul de aderare al Fostei Republici Iugoslave a Macedoniei (actualul nume recunoscut pe plan internaţional) şi vor deschide drumul ratificării în parlamentele naţionale. Acesta ar putea fi concentrat pe durata unui an, astfel ca RMN să-şi ocupe locul de membru cu drepturi depline cu ocazia summitului din 2020.

Evident că episodul-cheie va fi ratificarea în parlamentul elen. Se ştie, Grecia a fost ţara care a blocat intrarea Macedoniei în NATO, precum şi începerea negocierilor de aderare la UE. Înţelegerea bilaterală Atena-Skopje, semnată de premierii Alexis Tsipras şi Zoran Zaev, a deblocat situaţia, iar dispariţia veto-ului grec a permis organizarea evenimentului de astăzi. Mai este nevoie, însă, de ratificare, iar guvernul grec are tot interesul ca ea să se producă rapid - înainte ca în fragila coaliţie de stânga (susţinută şi de independenţi şi unii centrişti) să apară fisuri. Populaţia pare a fi, în majoritatea ei covârşitoare, împotriva acordului, iar opoziţia conservatoare (Noua Democraţie) şi alte forţe de dreapta şi extrema dreaptă îl denunţă drept o trădare naţională. Ţinând cont de faptul că în toamnă sunt programate alegeri legislative pe care Noua Democraţie are mari şanse să le câştige, pentru Tsipras şi partidul său (SYRIZA) este vital să asigure un parcurs rapid.

Pe această cale se atinge şi obiectivul de a grăbi schimbarea numelui vecinului nordic: după cum se ştie, conform acordului, conducerea de la Skopje trebuie să pună în aplicare noile prevederi constituţionale imediat după ratificarea protocolului de aderare în parlamentul grec. Deşi are alegeri doar în 2020, şi executivul macedonean are motive să se grăbească: după ce a reuşit (pe cale parlamentară) să impună modificarea numelui, coaliţia dintre social-democraţii lui Zaev şi partidul etnicilor albanezi ar vrea să se concentreze pe avantajele viitoarei integrări atlantice şi, în perspectivă, europene.

Poate că aceste aspecte de politică internă elenă şi macedoneană au, astăzi, o importanţă mai redusă. Pentru NATO, primirea unui nou membru este un semn de vitalitate, chiar dacă alianţa nu traversează cea mai fastă perioadă din istoria ei. Nervozitatea pe care primirea RMN o provoacă la Moscova este, şi ea, demnă de menţio­nat: e vorba atât de aspectul simbolic, cât şi de perturbarea planurilor Rusiei în spaţiul post-iugoslav şi, într-un sens mai larg, în penin­sula balcanică. Apoi, se va şterge una dintre amin­tirile neplăcute ale summitului din 2008, de la Bucureşti, când Alianţa s-a dovedit incapabilă să-şi gestioneze conflictele interne. Din păcate, celelalte eşecuri înregistrate atunci - lipsa consensului pentru acordarea unui aşa-numit membership action plan pentru Georgia şi Ucraina - au avut consecinţe mai serioase şi mai greu de înlăturat.

Fără a supraestima capacitatea NATO de a produce transformări interne în noile state-membre din spaţiul postcomunist, să sperăm că integrarea RMN ar putea conduce la regăsirea unei traiectorii democratice pentru această societate, mult încercată de tensiuni şi conflicte, în ultimii zece ani. Ceea ce a reuşit Zoran Zaev, în condiţii politice foarte dificile şi cu ajutorul unor presiuni occidentale intense, nu este decât începutul. Aşa cum o dovedeşte experienţa altor ţări est-europene, integrarea în NATO şi mai ales în UE creează uneori mari aşteptări ce degenerează în mari dezamăgiri. Impulsurile naţionaliste nu sunt neapărat atenuate de procesul de adaptare la Occident: adesea, ele sunt chiar accentuate.

Nu trebuie omise nici meritele lui Alexis Tsipras. Cu un bilanţ amestecat şi controversat în materie de reforme economice, care explică într-un fel declinul său de popularitate, premierul elen a avut curajul să înfrunte opinia majoritară într-un caz cu puternică încărcătură simbolică: noul nume al Macedoniei. E greu de crezut că adversarii săi vor mai avea mijloacele (şi interesul) de a da timpul înapoi, dacă ajung la putere.

Aşadar, NATO va avea în curând un nou membru. Asemeni ultimului venit, Republica Muntenegru, şi Macedonia este o ţară cu capacităţi militare modeste. Dar nu acesta este criteriul de acces în NATO: Alianţa nu poate - şi probabil că, astăzi, nici nu trebuie - să se oprească din politica iniţiată la mijlocul anilor 1990.