Caută 
3 MIN
Cred că eram cam de vârsta lui Ollie, protagonistul romanului Mecanopolis (Polirom, 2019), când ascultam pe furiș, în miez de noapte, emisiunea de radio a lui Lenți Chiriac. Cu radioul sub pernă, cu urechea lipită de difuzor, sonorul dat la minimum, ascultam chitarele și basul și toba și vocile, când ascuțite, când guturale, ale acelor trupe de rock și metal, despre care în epoca dinainte de omniprezența internetului nu știam nimic. Dar nu conta, mă fascina acea muzică, nu știu de ce, nu știu când și cum a luat naștere această fascinație, dar știu că m-a însoțit pe drumul meu până acum la bine și la greu. Și mi-a mai oferit ceva, căci în acel amalgam de instrumente, unul răsuna parcă mai tare în mintea și-n sufletul meu: tobele. Astfel încât percuția a reușit să fie, în desele momente ale vieții mele, sprijin și, mai ales, voce pentru stările și sentimentele pe care le trăiam, dar pentru care nu găseam cuvintele potrivite.
Despre asta am vrut să vorbească romanul Mecanopolis – despre fascinația muzicii rock și despre actul de a face muzică privit ca o călătorie de vindecare. Cel puțin asta mi-a fost intenția, pentru că povestea a devenit repede altceva decât mă așteptasem, dar care s-a dovedit a fi necesar. Lucrând la carte am înțeles că subiectul era mai important, mai grav și mai trist decât crezusem. Ceea ce am crezut că ar trebui să fie o evadare din lumea apăsătoare – un turneu într-o lume magică alături de niște muzicieni schelete – a devenit un pelerinaj către cele mai sfinte locuri ale sinelui – căutarea în acea lume subterană a tatălui ce și-a pierdut viața în lumea de afară. Așadar, înarmat cu o chitară și însoțit de noii săi prieteni din formația The Bones, Oliver Rock pătrunde în miezul fantastic al orașului de fier Mecanopolis în căutarea legendei faimosului sunetist pe care îl bănuiește a fi chiar tatăl său.
Mecanopolis mi-a oferit un nou prilej de a mai crește și de a înțelege mai bine câteva regiuni ale vieții ce-mi fuseseră neclare până de curând. Scriind cartea aceasta și cugetând asupra poveștii am înțeles că orice coborâre este, în același timp, și un urcuș, că ceea ce este jos este și sus, și că ce se găsește în mic se află și în mare. Străbătând acea Lume de Sub Camion, luptându-se cu Mașinomonștri și cu O Mie și Una de Lame, ajutându-l pe generalul Marcus Aurelius al șobolanilor și întâlnindu-se cu Regina metalică, descifrând tainele înțeleptului Hara Kiri al Treilea al Subteranelor, din Arhivele acarienilor bătrâni până la Regele Rugină din Grădina de Fier, iar în cele din urmă în centrul sufletului, unde trăiesc strămoșii noștri și unde ne trăiesc pe noi, Ollie face ordine în lumea de jos, făcând de fapt ordine în lumea de afară. Întors în lumea „normală“, Ollie află că nu plecase nicăieri în tot timpul acela și băiatul aproape că ar putea crede așa ceva, dacă nu ar avea talismanul adus de acolo, din lumea de jos, despre care știe doar el.
Această deschidere a lumii în două direcții, această mutare a centrului gravitațional al existenței mai aproape de miezul ascuns al vieții, dă naștere adevărului pe care numai Ollie îl știe. Și este bine așa – este adevărul lui și doar al lui, iar asta este tot ce contează.
Publicitate și alte recomandări video
Îți recomandăm
