La 11 februarie 1866 domnia lui Al. I. Cuza s-a încheiat brusc, printr-o lovitură de stat. Complotiştii au jubilat: tiranul a fost înlăturat! Trăiască revoluţia! Bieţii români nu au înţeles nimic. Destul că au înţeles conjuraţii. Domnitorul Unirii trebuia să cadă, pentru ca Unirea să meargă mai departe. Aşa ne-au spus ctitorii noii epoci. Însă nici azi, cei mai mulţi dintre români nu pot înţelege de ce a fost nevoie de o lovitură de stat, vândută publicului drept revoluţie. S-a reactivat soluţia prinţului străin, care s-a dovedit viabilă, nu din pricina înţelepciunii caracudei politice, ci a câtorva vizionari, care au înţeles rostul monarhiei contituţionale. Peste doar 5 ani, liberalii roşii au pus la cale şi înlăturarea lui Carol I - prea sobru, prea neamţ şi prea necoruptibil pentru gustul lor. A fost o mişcare de operetă încheiată cu comedia republicană de la Ploieşti. Să înţelegem că s-a mai consumat încă o revoluţie, precum a fost ea proclamată în epocă? Chinurile facerii sau criza de creştere, s-a spus. Poate. Dar sigur un coeficient consistent de imaturitate şi politicianism cât cuprinde. Ţara era sub regimul garanţiei colective a celor şapte puteri europene, partidele visau la o partitocraţie nestingherită de nimeni, iar domnitorul era perceput ca un instrument al intereselor partizane, precum odinioară domnii fanarioţi. Carol I a înţeles că nu poate lucra fără politicieni, adaptându-şi stilul intereselor acestora. De aceea Eminescu l-a numit Carol Îngăduitorul. Nu putem însă nega şi reuşitele din anii construcţiei de stat: croirea instituţiilor moderne, diplomaţia vizionară, consolidarea capitalului şi cam atât. Programul de reforme sociale a fost practic abandonat, făcând ca România să fie printre cele mai sărace, needucate şi bolnave ţări din Europa. O ţară care trăia din agricultură a neglijat tocmai interesele ţărănimii, într-un mod atât de iresponsabil încât la 1907 adevărul ascuns ne-a explodat din nou în faţă.

Unde mai erau unificatorii, care promiseseră odată dreptate socială? Şi cum puteai să îţi imaginezi ziua de mâine într-o ţară subminată de grave nedreptăţi? Dar 1907 nu i-a trezit decât pe intelectuali. Frumoasa unitate visată cândva s-a prabuşit în bună măsură sub greutatea intereselor de clan şi de partid. Ţara părea paralizată de o ciudată maladie, făcând ca nimeni să nu mai poată identifica soluţii curajoase. Partidele făcuseră pactul cu propriile păcate, îmbătându-se cu iluzia că o scoatem noi cumva la capăt cu oarece noroc.

Dezbinatorii şi-au împărţit ţara în zone de interese, mizând şmechereşte pe răbdarea ancestrală a românilor. Astfel s-a instituit o stare de orbire cu privire la problemele grave ale ţării. Vă sună cumva asemănător cu starea de fapt din România de azi? Cine mai putea face reforme autentice într-o ţară incapabilă să demaşte mecanismele stagnării şi să imagineze soluţii noi? Partidele? În nici un caz. Ele erau atunci, la fel ca şi astăzi, companii de interese şi exploatare a resurselor ţării şi a naivităţii mulţimilor, nu agenţi ai democraţiei.

La izbucnirea, în vara anului 1914, a Marelui Război, România politică îşi devoala din nou incapacitatea funciară, fiind surprinsă de un conflict care se pregătea de câteva decenii. Dezbinatorii lucraseră cu sârg la epuizarea resurselor morale şi materiale ale ţării. Forţaţi să intrăm în război pentru a nu dispărea de pe harta Europei, ne-am trezit brusc în faţa unui adevăr teribil: nu eram deloc pregătiţi pentru acesta şi eram la fel de dependenţi de Europa ca la 1859, în ciuda dobândirii independenţei! Ne-au trezit eşecurile în cascadă de pe fronturile din Transilvania şi de la sudul Dunării. Abia atunci Regele Ferdinand şi nu partidele compuse din patrioţi de profesie, şi-a amintit că nu poţi visa la izbândă cu un popor sărac şi umil până la exasperare. A promis pământ ţăranilor pe frontul ultimei speranţe din Moldova, iar minunile de la Mărăşeşti, Mărăşti şi Oituz au salvat ţara de la un dezastru. Ţara cu 85% ţărani, mare exportatoare de cereale, dar cu cea mai sărmană clasă ţărănească din Europa. Rapacitatea şi politica mioapă de partid aduseseră România în pragul falimentului. Azi se vede mai ales faţa luminuoasă a evenimentelor, dar cu aceeaşi superficialitate cu care ne-au obişnuit politicienii. Armata de tărani şi câţiva patrioţi vizionari din  Ardeal, Bucovina şi Basarabia, dar şi din regat au salvat România, pregătind Unirea cea Mare. O nouă generaţie de unificatori şi-a pus pecetea pe destinul nostru frământat. Dar fraza patriotardă avea curând să ofilească frumuseţea izbânzii. România dodoloaţă, visul de veacuri al poporului, dreptatea istoriei şi încă multe alte catedrale de cuvinte au acoperit spaţiul public, reinstituind domnia superficialităţii.

Entuziasmul odată consumat, trebuie să croim o ţară modernă, europeană şi de mărime mijlocie. Dar cine a făcut unirea? Din momentul formulării întrebării a şi început discordia: ba ai noştri, ba ai voştri! Nu ţara, ci întâietăţile contau. Reformele erau stringente, dar interesele de partid prevalau. Toţi visau să-şi lege numele de mari reforme, dar nimeni nu era pregătit să plătească şi preţul politic pentru aceasta. A urmat o târguială balcanică tragi-comică adesea, care a dus, târâş-grăpiş la finalizarea celor două mari reforme: agrară şi constituţională, la 1921, respectiv 1923.

Însă la fel ca la 1859, nu s-a întâmplat un miracol de maturizare a clasei noastre politice. Urmându-şi interesul egoistic, partidele s-au valahizat într-un timp record, reproducând metehnele vechii clase politice. Nimic semnificativ nu s-a schimbat în zona moravurilor politice în raport cu trecutul. Iar frustrările s-au manifestat curând în forma respingerii vechii politici şi a înlocuirii ei cu una nu mai democratică, ci mai autoritară. Treptat, moştenirea Marii Uniri s-a risipit, fiind înlocuită de o acerbă competiţie politică în care ideea unirii aproape că a dispărut. Cei câţiva vizionari care au supravieţuit nu au mai putut opri declinul, aşa cum nu au făcut-o nici înaintea Marelui Război.

Când noul război era la porţile cetăţii, România era mai izolată şi mai slabă chiar decât în pragul celuilalt război. Politicienii de strânsură le-au spus românilor că duşmanul e înafară. Şi aşa credem şi azi, din naivitate şi prostie. Din păcate, duşmanii cei mai aprigi ai unităţii României sunt chiar înlăuntrul ei.

Mihai Dorin este istoric şi publicist