Universitarul ieşean amendat că stătea în casă îmbrăcat la patru ace. Timon Şlefuţeanu – un pamflet de carantină

duminică, 19 noiembrie 2023, 09:20
5 MIN
 Universitarul ieşean amendat că stătea în casă îmbrăcat la patru ace. Timon Şlefuţeanu – un pamflet de carantină

„Carantina a fost, pentru mine, arest la domiciliu, cu vizite regulate ale ofiţerilor de probaţiune. Am căzut în prostraţie. Mă arăt acum, la uşă, numai în chiloţi îngălbeniţi, deşiraţi, asimetrici… Halucinaţiile nu au întârziat să apară. Aşa cum vedea Macbeth pumnalul urmărindu-l, eu văd un costumaş de prunc neînţărcat, cu o gaură în piept, dansându-mi macabru în faţa ochilor. Mă cuprinde de după gât cu pantalonaşii lui prevăzuţi cu papucei… Nu mai rezist. Am luat toporul din debaraua cu scule. Am hotărât să mă apăr. Orice-ar fi!” 

Am un amic,Timon Şlefuţeanu, profesor universitar, care se îmbracă elegant. Poartă papion şi costume fine, pe care le asortează cu pantofi din piele scumpă. Unii îl acuză pe Timon că nu ar avea proprietatea rigorilor vestimentare, apărând, atât în amfiteatru, cât şi la piaţă, în frac. Se sugerează că, în spatele compulsiei de dandy, s-ar ascunde o anumită presiune emoţională, vecină cu psihopatia. Cei răi de gură pretind chiar că nu s-ar mira să-l vadă pe Şlefuţeanu decompensându-se într-o bună zi. Şi-l imaginează răsărind pe coridoarele pline cu oameni, aranjat ca un prinţ, dar înarmat cu un topor. Cu o grimasă de păpuşă mecanică, va lovi atunci sârguincios, susţin ei, în dreapta şi în stânga. Trecerea cursurilor online (în pandemie) a pus capăt speculaţiilor, dar, într-o zi, am primit un mesaj alarmant de la colegul nostru. „Codrine”, scria el acolo, „vreau să te văd pe Zoom. Simt că o iau razna.

Tu analizezi nevrozele prizonierilor lagărului academic şi, de aceea, mă poţi ajuta.” M-am conectat la ora stabilită. În ecranul calculatorului s-a iţit un Şlefuţeanu descompus, lipsit de eleganţa care-l consacrase. „Nu mai rezist, am halucinaţii, trebuie să vorbesc cu cineva care mă înţelege!” şi-a început Timon tirada. „Sunt disperat. De când predau în regim online, nu mai am forţa să mă îmbrac exemplar. Eleganţa nu reprezintă pentru mine un moft, ci o formă de terapie. Sunt traumatizat de trei decenii şi doar aşa reuşesc să-mi ţin angoasele în frâu. Ca tânăr preparator, am ieşit, în 1990, în Germania, alături de două colege de Catedră mai în vârstă. Un profesor a avut grijă de noi. Ne-a plimbat, ne-a hrănit, ne-a bibilit. Într-o seară, ne-a invitat la cină, la el acasă. Şi neamţul, şi nevastă-sa, erau îmbrăcaţi ca pentru Concertul de Anul Nou. Lumânări pe masă, argintării şi cristaluri. Felul principal: foundue au fromage suisse. Introduceam nişte ţepuşe metalice, cu crutoane înfipte în vârf, într-un castron imens, în care, la flacără de lămpiţă, se topea, prin fierbere, brânză în vin. Deodată, soţia profului se ridică şi spune: ‘Am o surpriză pentru voi! Nişte hăinuţe strânse de vecinii noştri ca ajutoare. Auzind că avem invitaţi români, au insistat să vi le dăm vouă.’ O dată o văd pe babă că merge sprintenă în podul casei de unde se întoarce cu un sac gigantic de boarfe. Avea aerul enigmatic al matroanei versate, alunecoase, aflate pe punctul de a-ţi oferi domnişoara cea mai selectă din stabiliment.”

Şlefuţeanu a făcut o pauză, apoi şi-a reluat povestea: „A vărsat conţinutul sacului în mijlocul sufrageriei. S-a format un morman sumbru, moale, de culori incerte. ’Luaţi, probaţi!’ a zis. Colegele mele s-au repezit ca doi hultani asupra rufelor. Şi leii smulg hălcile de carne din trupul antilopei vânate cu mai multă graţie decât trăgeau ele de fiecare elastic. Scoteau, cu grăbire, din movila textilă, diverse orori pe care şi le aşezau, cochet, pe deasupra hainelor proprii. Am apucat să percep pe retină câţiva chiloţi îngălbeniţi, deşiraţi, asimetrici şi un costumaş de sugar cu o gaură arsă în piept (făcută pesemne de un fier de călcat, dar care mie mi-a părut a fi urma unui glonţ). Am ameţit şi am căzut cu capul în castronul cu brânză fondue. Din fericire, m-a extras la timp profesorul, apucându-mă hotărât de freză, aidoma apaşului gata să ia scalpul unui inamic. Am rămas cu halucinaţii şi anxietăţi. M-am vindecat întrucâtva doar atunci când am avut inspiraţia să ies din spirala care cauzase marasmul – din tabloul vestimentar, cum ar veni. Am început să-mi pun înaintea ochilor, exclusiv, haine frumoase şi elegante care, treptat, au şters viziunile horror ale acelei seri. Vreme de treizeci de ani, m-am îmbrăcat constant ca un lord englez. Nu din vanitate, ci de nevoie. Terapeutic. Şi a venit această nenorocită de pandemie! Am încercat să supravieţuiesc. M-am luptat cu bărbăţie. Nu doream să fiu anihilat de un virus. Am umblat în casă, un timp, pus la patru ace. Din păcate, m-au reclamat la Jandarmerie nişte curieri care veneau pe la mine cu diverse comenzi. Cică n-aş fi respectat carantina, fiind singurul lor client care aşteaptă livrările împopoţonat şi nu în pijama (ca toată lumea), semn clar că aş fi sosit proaspăt de la petreceri cu iresponsabili fără mască. Jandarmii i-au crezut, mi-au ars o amendă de mi-au sărit capacele, ba şi nişte perechi de palme, la protestele mele absolut justificate, şi au hotărât să mă verifice periodic. Carantina a fost, pentru mine, arest la domiciliu, cu vizite regulate ale ofiţerilor de probaţiune. Am căzut în prostraţie. Mă arăt acum, la uşă, numai în chiloţi îngălbeniţi, deşiraţi, asimetrici… Halucinaţiile nu au întârziat să apară. Aşa cum vedea Macbeth pumnalul urmărindu-l, eu văd un costumaş de prunc neînţărcat, cu o gaură în piept, dansându-mi macabru în faţa ochilor. Mă cuprinde de după gât cu pantalonaşii lui prevăzuţi cu papucei… Nu mai rezist. Am luat toporul din debaraua cu scule. Am hotărât să mă apăr. Orice-ar fi!”

Codrin Liviu Cuţitaru este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi

 

Publicitate și alte recomandări video

Comentarii