Universitatea, tradiția și societatea (II)

Încheiam prima parte a acestui editorial cu îndemnul de a-l reciti pe Wilhelm von Humboldt. Autorul german vorbea în 1810 despre câteva valori și principii ale organizării și funcționării instituțiilor de învățământ superior, printre care: libertatea și autonomia vieții academice, legătura firească dintre cercetare și învățare sau ideea unei educații integrale, care reflectă de fapt pe aceea a unității științei în genere. În această imagine, totul este pe dos față de cum înțelegem astăzi lucrurile. Universitățile actuale sunt „conectate” la societate, docile față de statul finanțator, orientate spre „piața muncii” și „reziliente”, orice ar însemna asta.

Problema acestei schimbări de paradigmă (petrecută pe la mijlocul secolului XX) este că, treptat, universitatea și societatea ajung să se sufoce reciproc. Cea dintâi nu mai este un spațiu în care valorile societății sunt puse la încercare, problematizate și, uneori, ironizate. Universitatea trebuie acum să „ajute” societatea, să o „apere” (în fața cui?) și astfel rămâne un instrument care îngână lumea, în loc să o transforme. Într-o logică generalizată a interesului public, nimeni nu mai știe care poate fi acest interes. La fel, într-o economie absorbită doar de nevoia de a chivernisi finanțele publice, nimeni nu mai știe de ce și unde ar trebui cheltuiți banii din pușculița generală. Din minusculul nostru buget al învățământului, de exemplu, tăierile (numite, științific, „măsuri de ajustare”) au țintit exact acolo unde nu ar fi trebuit să o facă, în activitatea didactică, lăsând intacte șuvoaiele de investiții în table inteligente, cabluri și ecrane menite doar să arate pe un perete ceea ce un om cu capul limpede poate să spună prin viu grai. Dar asta e o altă problemă.

Revenind la problema raportului dintre universitate și societate, concordia dintre cele două face ca nici universitatea să nu mai fie ce ar trebui sa fie, o comunitate a celor care caută un adevăr dincolo de evidențe și nici societatea să nu mai fie capabilă să se întrebe cu privire la sine. Strânsa lor legătură dizolvă de fapt orice fel de relație. Și doar o altă economie, una a excesului și a darului, le-ar putea elibera pe amândouă de această apropiere păguboasă. Nu poate fi vorba despre a citi Eseul despre dar al lui Marcel Mauss ca un ghid de organizare a societății, ci doar de a înțelege, pe urmele sale, că a face un dar deschide o relație în alt fel decât a face un schimb. Darul este o făptură a libertății, în timp ce interesul și schimbul sunt, mereu, descrise prin formule și legi. Or, atât societatea, cât și universitatea ar putea să recapete obișnuința de a-și face daruri, de a trăi împreună dincolo de logica strictă a folosului reciproc.

Dacă însă cele două nu vor ști să reintre în acest joc al libertății, „tradiția” universitară va rămâne, cum spuneam în prima parte a textului, o simplă etalare de insigne, eșarfe și cântece în limba latină. Și ar fi cazul ca o altă tradiție, mai veche decât aceea a instituției universitare, să preia rolul pe care aceasta l-a uitat: cea a discipolatului, a „școlii” de felul celei despre care vorbește Constantin Noica în Jurnal filosofic: „Visez o şcoală în care să nu se predea, la drept vorbind, nimic. Să trăieşti liniştit şi cuviincios, într-o margine de cetate, iar oamenii tineri, câţiva oameni tineri ai lumii, să vină acolo spre a se elibera de tirania profesoratului. Căci totul şi toţi le dau lecţii. Totul trebuie învăţat din afară şi pe dinafară, iar singurul lucru care le e îngăduit din când in când e să pună întrebări. Dar nu vedeţi că au şi ei de spus ceva, de mărturisit ceva? Şi nu vedeţi că noi nu avem întotdeauna ce să le spunem ? Suntem doar mijlocitori între ei şi ei înşişi. (Dar nici asta nu trebuie să le fie spus)”. Exemple pot fi găsite. Școala de la Păltiniș, sau, mai nou, Colegiul Noua Europă din București sunt „școli” în sensul profund, originar, în care ar fi trebuit să fie astăzi universitățile.

Publicitate și alte recomandări video