Dramaturgia lui Lucian Dan Teodorovici urmează modelul înveteraţilor în branşă: enorm de multe didascalii, astfel încât un regizor care s-ar apleca asupra textelor să aibă ce demonta… Pentru că, se ştie, orice reprezentaţie teatrală contemporană are la bază un text curăţat de didascaliile autorului şi montat în grilă proprie. Prin urmare, singura miză ar fi aceea că scriitorul îşi imaginează în acelaşi timp cum ar arăta propriile creaţii la teatru. Sub acest aspect, comedia Lift în mişcare e complet savuroasă, cu condiţia ca modalitatea de punere în scenă să lucreze la dinamizarea dramatizării. Textul este actual pentru că pune accent pe ruperea convenţiei teatrale, pe inversarea ori amestecarea rolurilor actor-spectator, actor-personaj, regizor-actor, regizor-personaj. Actorii sunt prezenţi în primul rând al sălii, în forma unui Cor al spectatorilor (personaj), actorul îşi reia postura de actor, după ce şi-a asumat-o pe cea de personaj (de exemplu, Primul actor), regizorul este personaj în spectacol etc. Un melanj cu reminiscenţe din Luigi Pirandello, numai că subiectul este actualizat: ”Ah! Oh! Ce crimă! Ce durere!” - trăim o viaţă absurdă într-o lume absurdă ACUM: ”De ce naiba îl tragi de limbă/ Ca să nu se sufoce/ A, deci trăieşte?/ Nu./ Păi, atunci, de ce îl mai tragi de limbă?/ Asta-i procedura./ Chiar şi când omul a murit?/ Nu, doar atunci când trăieşte./ Păi, tocmai ai spus că a murit!/ Da, a murit.”

Deşi bazată pe repetiţie (sunt repetate pasaje întregi, după care se revine cu succinte adăugiri şi tot aşa), reuşeşte să fie pusă în valoare prin crearea suspansului şi prin întorsături bruşte, bizare de situaţie. Comicul este autentic, nu licenţios, iar rolul tânărului este jucat de atâtea ori, încât nu-mi imaginez altcumva decât ca cititorul/ spectatorul să se trezească, odată scenariul parcurs/ jucat, cu replicile învăţate pe de rost: „Mustaţa mi-e în regulă. Sprâncenele frumos arcuite. Buzele, bărbia… Cine îmi spunea că buzele mele şi bărbia, împreună, fac un cerc perfect?...”. Majoritatea personajelor trec prin rolul central, unele chiar de două ori, cu regizorul la vedere. La o privire mai atentă, sunt nişte personaje, într-un rol ce nu le aparţine, derulat cu intermitenţe, dar care şi-au găsit autorul (sic!). Fără îndoială, micul text central este cel mai apt a fi fructificat scenic.

Despre primul text prezent în volum am vorbit cu prilejul mai sus menţionat. Ultima comedie îi seamănă prin aluzii filosofice (într-un loc se face indirect referire chiar la Jaspers). În scenariul cu pricina mai găsim enunţuri rezemate dintr-o parte de posibile traduceri cu sens (convingerile care îşi au obârşia în imaginaţie reprezintă baza a tot ceea ce gândim), dar care, privite dintr-un alt unghi, se situează la limita absurdului - elucubraţiile visătorului temerar, Personajul Galben - ”nici raţiune n-ar exista fără credinţa în inorog, vasilisc, cal înaripat, elefanţi roz şi elefanţi galbeni”.

Cele trei scenarii reprezintă o combinaţie de înţelepciune à la Diogene, de comic absurd şi ironie, frizând cinismul şi grotescul; primul este ceva mai prozaic, uşor nehotărât pe alocuri în indicaţiile scenice, în timp ce celelalte două - foarte teatrale; toate suscită inteligenţa, simţul umorului şi imaginaţia cititorului. Aş asemăna satira lui Lucian Dan Teodorovici cu cea a lui Slawomir Mrozek, apoi disecând mai în adâncime - nici satirii antici nu par să fie prea străini de modalităţile dramaturgiei sale. Mai departe, uneori treceri de la parodie şi zeflemea (strecurată printre rânduri, nu împroşcată în pagini) la candoarea umorului deplin definesc o contradicţie interioară interesantă a stilului abordat. 

[Unu+unu (+unu…). Nişte comedii, autor: Lucian Dan Teodorovici, Editura Cartea Românească, 2014]

Dana Ţabrea este profesor, doctor în filosofie şi cronicar de artă teatrală