Unul din cei mai mari „devoratori de presă scrisă”: „Ziarul de Iași” este una din ultimele redute ale presei de calitate

M-au bucurat, firește, schimbările survenite în „identitatea vizuală” a ziarului nostru. Schimbări care trebuiau totuși să asigure o anume continuitate și, totodată, să facă ziarul mai „lizibil”, mai atractiv. Ziarul de Iași este una din ultimele redute, prin format, prin conținut, prin valoarea colaboratorilor, ale presei de calitate. Discuția e lungă dacă vrem să înțelegem ce s-a întâmplat cu presa scrisă în ultima vreme. În ce mă privește lucrurile sunt clare: am fost un mare devorator de presă scrisă, încă mai sunt chiar dacă opțiunile ce mi se oferă s-au redus simțitor.

Boala e veche și, într-un fel, ereditară. Mama mea cumpăra Gazeta literară și Contemporanul (cam asta se găsea atunci în materie de presă culturală), ba chiar a făcut vreme de doi-trei ani un abonament la săptămânalul Les Lettres Françaises, revistă condusă de Aragon și apărând sub oblăduirea Partidului Comunist Francez. Revista era, adesea, la fel de dogmatică precum suratele ei românești, lucru pe care eu nu puteam să-l discern foarte clar la vârsta pe care o aveam atunci. Când, în 1968, revista a condamnat invadarea Cehoslovaciei de către „armatele frățești”, sovieticii și-au retras sprijinul financiar încât publicația a sucombat curând după aceea. Din Contemporanul citeam îndeosebi „Cronica optimistului” a lui G. Călinescu precum și cronicile de film ale lui D.I. Suchianu. În Gazeta literară mă scoteau din sărite interminabilele (pagini întregi) fragmente de roman (Rădăcinile sunt amare) semnate de atotputernicul Zaharia Stancu. Mai citeam, sporadic, Viața românească precum și singura revistă de cultură care apărea în urbea natală, lunarul Iașul literar. Nu ascund că în acei ani, când copilul care eram nu intrase de-a binelea în adolescență, am dezvoltat un soi de cult pentru ipostaza de autor și că tot atunci mi-a intrat în cap să mă fac critic literar. Ceea ce s-a întâmplat mai repede decât mă așteptam pentru că, student fiind, am debutat cu recenzii, la nici 18 ani, în Iașul literar.

Sărăcăcioasă în anii ’50 și imediat după 1960, presa culturală „explodează” după 1964. Apar (sau reapar) reviste în orașe din țară, Familia, Ateneu, Tomis, Argeș etc., la Iași se înființează săptămânalul Cronica, prăfuita Gazetă literară se transformă într-o revistă modernă, de largă respirație, România literară. Practicând critica literară, devenit așadar un „profesionist” al lecturii, cumpăram mai toate revistele, pe care le găseam la chioșcul din Piața Unirii, în blocul turn de lângă librăria „Junimea”, acolo unde astăzi se află o cafenea. Și tot la acel chioșc am avut, cred că era prin 1964, o mare, extraordinar de plăcută surpriză. Într-o bună zi, pe masa unde stăteau aliniate ziarele și revistele, au apărut teancuri cu Le Monde, cu Combat (cotidian ulterior dispărut), mai erau și alte publicații franțuzești, mai erau și reviste italienești – pe scurt, un paradis pentru pasionatul de presă care eram. Am devenit un cititor fidel al cotidianului Le Monde (costa, vă dați seama?, numai doi lei, un preț stabilit, firește arbitrar). Ziarul avea un supliment literar excepțional, Le Monde des livres, cu dosare tematice și semnături prestigioase. Visul era însă prea frumos ca să dureze: teancul cu Le Monde de pe masa chioșcului se subția pe zi ce trece până a dispărut cu totul. Nu m-am dat bătut. Aflând că în Iași mai vin două exemplare care merg la Județeana de partid (!), am vorbit, împreună cu un prieten, profitând că prietenul cunoștea un domn foarte cumsecade de la poștă, am vorbit așadar ca domnul cel cumsecade să ne treacă nouă mai întâi exemplarul din ziar și abia apoi să-l trimită la tovarășii de la județ. Așa se face că am citit Le Monde practic până la Revoluție; erau cenzurate – și oprite – doar numerele din ziar în care se publicau articole (tot mai critice, evident) despre România. După 1990 și mai ales în cei câțiva ani în care am stat la Paris m-am îndepărtat, recunosc, de Le Monde, a cărui retorică de stânga („stânga caviar”, cum se spune) îmi displăcea tot mai mult. M-am apropiat, în schimb, de Le Figaro, ziar la care sunt abonat și astăzi. E un abonament on line, dar am nostalgia versiunii „pe hârtie”, pe care o citesc de câte ori am ocazia.

Devoratorul de presă care am fost atâta vreme are, actualmente, motive de nemulțumire. Am abonamente on line la câteva publicații străine, dar, cum spuneam, mi-e dor să fac gestul întoarcerii paginilor și să aud foșnetul hârtiei. Citesc câteva reviste culturale românești și, acolo unde e posibil, le cumpăr de la chioșc. Așa cum am afirmat cu alte ocazii, nu trebuie să cântăm prohodul presei scrise. Criza actuală poate fi una pasageră. Cine știe, poate că într-o zi generații de tineri vor regăsi plăcerile livrești pe care, odinioară, le-am descoperit eu și mulți alții ca mine.

Alexandru Călinescu este profesor emerit la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, critic literar şi scriitor

Publicitate și alte recomandări video