„La vârsta mea nu mai poți avea un partener pe care să te bizui”. Despre adulter și fidelitate în cuplu cu psihologul ieșean Cristina Danilov

„Nu pot avea încredere deplină în el… asta e… ceva mă împiedică să am. Sper să-i dau de capăt, neîncrederea asta mă distruge sufletește, am obosit… Chiar nu pot avea încredere deplină într-un bărbat, toți ajung să înșele”, mi-a spus cu lacrimi în ochi, în timp ce privea tristă pe fereastră, după ce până atunci discutasem despre cu totul altceva, nicidecum despre relația ei cu soțul. Am fost ușor uimită, nu am apucat să procesez bine mărturisirea ei sinceră, urma să cobor din autobuz, unde ne întâlnisem întâmplător. „Vom vorbi, dacă vrei, despre asta”, i-am promis în fața ușilor care s-au închis odată cu discuția noastră.

Pentru început, este important să descoperim de unde provine lipsa de încredere într-o relație. Nimic nu se manifestă fără un context sau o explicație; fiecare reacție are un punct de plecare pe care uneori nu îl cunoaștem. A despica firul în patru poate contribui la sănătatea relației de cuplu. Iar noi asta vom face azi, vom despica, așa cum o facem de fiecare dată, firul în patru, sintetizând idei pe care le oferă și alți autori de lucrări psihologice privitor la lipsa de încredere între parteneri.

Încrederea este, adesea, privită ca un semn de slăbiciune. Această percepție reprezintă o problemă reală pentru omul-animal social, suntem conștienți că fără încredere nu putem clădi relații autentice și nici nu putem trăi cu adevărat în armonie cu ceilalți. Încrederea constituie fundamentul oricărei legături umane, mai ales atunci când vine vorba de iubire. Pentru cei care au fost trădați și poartă urmele unor dezamăgiri, a avea încredere în cineva devine o vulnerabilitate. Ei se tem să se deschidă din nou sufletește, să inițieze o relație sau să iubească din nou. În loc să vadă în ceilalți potențiali prieteni ori parteneri de viață, ajung să îi perceapă ca pe niște posibile amenințări, ridicând bariere acolo unde ar trebui să existe, de fapt, legături. Frica născută din rănile trecutului le răpește adeseori oamenilor speranța într-un viitor mai luminos. Amintirile dureroase revin mereu, menținând o stare de alertă permanentă care îi face să se apere în mod preventiv de suferințe similare. Dacă, în trecut, cineva a fost trădat, rănit, aceste experiențe ajung să influențeze inevitabil felul în care acesta se raportează la ceilalți în prezent și în viitor. Tinde să privească cu neîncredere sinceritatea și loialitatea celuilalt chiar și atunci când comportamentul celuilalt nu oferă niciun motiv real de suspiciune. Deși își dorește o nouă șansă la iubire, îi este greu să privească persoana de lângă el, fără a proiecta asupra ei câte ceva din umbrele trecutului. Iar dragostea intensă de la început se transformă, încetul cu încetul, într-o confruntare pentru control și siguranță. Cineva afirma că trecutul ei a fost îngropat de multă vreme – soțul plecase cu alta de care se îndrăgostise lulea. „Am scăpat ușor, aproape că am uitat de el, spunea femeia. La prima vedere, așa ar fi părut – că a scăpat. Dar se afla la a șasea relație după divorțul lor, a șasea relație în decursul unui an. La vârsta mea nu mai poți avea un partener pe care să te poți bizui”, afirma. Oare vârsta să fie de vină sau rănile provocate de plecarea fostului soț, răni încă nevindecate?

Tensiunea care apare din răni emoționale încă vii se poate transforma într-un adevărat zid între parteneri. Uneori, rolurile se schimbă – celălalt, purtând propriile sale dureri și temeri, reacționează în același mod, amplificând presiunea existentă. În loc să se sprijine reciproc, cei doi ajung să se afle într-o confruntare tăcută, privindu-se mai degrabă ca pe adversari decât ca pe aliați. La baza acestei neîncrederi și tensiuni se află un mecanism psihologic complex: transferul emoțional, strâns legat de tendința inconștientă de a proiecta asupra prezentului experiențele noastre dureroase din trecut. Astfel, relația ajunge să fie dominată de un amestec de iubire și teamă. Partenerul devine, fără vină, ținta neîncrederii celuilalt, iar persoana rănită se zbate între dorința de apropiere și instinctul de a se proteja. În acest sens, putem menționa aici și un experiment interesant al unui grup de psihologi americani – Oriel Feldman Hall, Joseph E. Dunsmoor, Alexa Tompary, Lindsay E. Hunter, Alexander Todorov și Elizabeth A. Phelps, realizat în 2008, care a demonstrat că nivelul nostru de încredere în cineva pe care îl întâlnim pentru prima dată se bazează în mare măsură pe experiența noastră anterioară cu oamenii. Pe baza asemănării vizuale dintre această persoană nouă și persoanele pe care le cunoaștem suficient de bine pentru a le evalua onestitatea, creierul nostru atribuie aceste caracteristici străinului. Se pare că o asemănare vizuală cu o persoană necinstită poate duce la o neîncredere nejustificată în persoanele care vin în prezentul nostru.

Lipsa de încredere își are originea, uneori, într-o trădare petrecută chiar în interiorul relației. Poate că tu ai fost cel care a greșit, sau, dimpotrivă, partenerul tău a fost cel care a rănit, însă, indiferent de situație, urmele unei astfel de trădări nu se șterg ușor. Există și cazuri în care amândoi partenerii au contribuit, conștient sau nu, la deteriorarea legăturii, iar rana provocată reciproc devine o fisură adâncă în structura încrederii dintre ei. Este o diferență semnificativă între a fi fost trădat într-o relație trecută – o experiență dureroasă, dar care poate fi depășită în timp și cu sprijin – și a fi trădat de persoana alături de care trăiești în prezent și de la care ai mari așteptări. În relații, ne obișnuim să ne vedem pe noi înșine și pe partenerul nostru contopindu-ne într-o singură identitate. Credem că amândoi suntem indivizi care respectă o anumită valoare sau că amândoi ne dorim mai mult un câine decât un copil. Și apoi, dintr-o dată, aflăm ceva îngrozitor despre partenerul nostru care spulberă această identitate comună: de exemplu, că partenerul a lovit cu bestialitate un câine sau că are un copil dintr-o altă relație, un copil despre care nu știam. Sau când e vorba de valori pe care le împărtășim cu el, de exemplu, o persoană consideră inacceptabil să ceară bani împrumut, iar celălalt, deși face aceleași declarații, obișnuiește să se împrumute sistematic de la colegi, fără știrea partenerului, bani pe care nu-i poate restitui la termenul stabilit. Când aflăm o asemenea situație, simțim că ceva important a fost călcat în picioare. În acel moment, înțelegerea noastră despre relație, despre noi înșine și despre partenerul nostru, se prăbușește, iar durerea pe care am trăit-o rămâne cu noi mult timp. Frica de a retrăi aceeași experiență devine firească, pentru că realitatea anterioară a demonstrat cât de fragilă poate fi încrederea. Este extrem de dificil să privești din nou persoana iubită cu aceeași deschidere, după ce legătura de încredere s-a rupt, iar valorile altădată comune sunt ignorate cu bună știință. Iar, oricât de greu ar fi de acceptat, adevărul este că, adeseori, cei care au trădat o dată pot repeta fapta – deși există și excepții, despre care vom scrie cu alte ocazii. Dintr-un motiv clar: nu-și înțeleg greșeala, dacă ar fi înțeles că este o greșeală, un lucru grav, nu ar fi recurs la înfăptuirea ei. Și am întâlnit cu toții acele persoane care își trădează partenerul de viață constant motivând, atunci când sunt prinse, că sunt oameni liberi, că iubesc viața, că nu le place să fie constrânse, că partenerul este așa și pe dincolo, că nu se simt iubite etc. Asta dacă, firește, nu neagă vehement chiar și atunci când au toate dovezile pe masă.

Desigur, neîncrederea într-un partener își poate avea rădăcina și în propriile noastre frământări interioare. În complexele și frustrările noastre. Când cineva nu se simte suficient de valoros, apreciat ori iubit, ajunge să perceapă lumea ca pe un loc ostil, în care pericolul și trădarea pot apărea oricând. O astfel de fragilitate – emoțională, morală sau chiar spirituală – întreține o teamă continuă de a fi rănit. În aceste cazuri, neîncrederea nu este provocată neapărat de comportamentul partenerului, ci reflectă propriul dezechilibru interior. De aceea, soluția nu constă în acuzații, control sau reproșuri, ci într-o confruntare sinceră cu sinele. Totuși, puțini oameni reușesc să accepte că neîncrederea lor nu vine din faptele celuilalt, ci din propriile temeri și vulnerabilități. Știm că este mai ușor să cauți greșeala în afară decât să privești în adâncul propriei conștiințe. Iar mulți preferă să arate cu degetul pe celălalt decât să se cunoască mai bine pe sine. Însă o astfel de atitudine nu duce nicăieri. Dacă partenerul tău nu poartă vina pentru nesiguranțele tale, de ce ar trebui să se justifice necontenit? De ce ar trebui să se modeleze după fricile tale, trăind mereu cu teama că orice gest ar putea fi interpretat greșit? Într-o asemenea atmosferă de tensiune și neîncredere, poate oare o relație să rămână sinceră, echilibrată și vie? Desigur, nu.

Așteptările sunt cea mai bună rețetă pentru dezamăgire. E normal: copiii cresc cu o perspectivă egocentrică asupra lumii, totul se rezumă la supraviețuire. Dar adulții nu sunt copii, firește. Ar fi și aceasta o explicație pentru care nu putem avea încredere în partenerul nostru, cerem prea mult sau avem așteptări nerealiste. Dacă, să zicem, un soț îi oferă soției sale un set de cuțite în loc de un parfum de ziua ei, femeia ar putea crede că a fost disprețuitor sau nu mai este îndrăgostit de ea. Dar soțul a făcut un asemenea cadou doar pentru că știe că soția sa își dorea mult să schimbe setul de cuțite care nu o mai ajutau așa mult în bucătărie. Și nu orice cuțite, ci unele foarte scumpe. Așa că el a avut grijă să cumpere ceva bun și cu mult mai scump decât o sticluță cu parfum. De aceea el nu va înțelege reacția ei, el s-a gândit să fie bine, s-a gândit la dorința ei. Ea, însă, s-ar putea să își piardă, pornind de la un așa lucru banal, încrederea în el. „Am crezut că mă iubește, dar mesajul lui e clar, mă trimite la bucătărie, la cratiță. Sigur are pe cineva”, va spune dezamăgită.

Sunt situații când neîncrederea în ceilalți poate fi adesea o reflectare a neîncrederii în sine. Persoanele care mint, trădează sau manipulează pe alții constant dezvoltă o imagine distorsionată a propriei valori și își proiectează propriile defecte asupra celor din jur. Avem tendința de a-i judeca pe ceilalți prin prisma propriei conduite: dacă noi am fi capabili să ne înșelăm partenerul într-o anumită situație, atunci presupunem automat că și partenerul nostru ar face la fel. Mulți oameni nu pot concepe că alții pot fi cu adevărat diferiți de ei și că integritatea sau alegerile lor pot fi independente de propriile lor slăbiciuni. Vi s-a întâmplat probabil să fiți învinovățiți că vă bârfiți colegii sau că le vreți răul de către indivizi care exact cu asta se ocupă, nu pot avea o altă imagine despre voi, vă văd în aceleași obiceiuri ca și ei. Așa poate fi și într-o relație de cuplu, dacă cineva trădează, minte, are impresia că și celălalt face același lucru cu aceeași nonșalanță.

La limita unei tulburări emoționale, o persoană poate ajunge să manifeste neîncredere față de partener din cauza unei gelozii persistente, lipsite de o bază reală. În profunzime, această gelozie nejustificată, denumită gelozie patologică, își are originea în lipsa de încredere în sine a celui care o trăiește. Gelozia devine un răspuns automat la teama de pierdere sau abandon. O persoană dominată de gelozie cronică, patologică, se simte constant amenințată de viitor, trăind cu neliniștea că partenerul o va părăsi, interpretând chiar și cele mai banale gesturi ca semne ale unei posibile trădări. Gelozia patologică este una dintre cele mai distructive emoții care pot să se instaleze într-o relație. Cazurile de violență domestică, crimele au adeseori la bază această gelozie patologică. Mintea persoanei geloase patologic construiește scenarii negative, ilogice, anticipând pierderea și suferința pe care cred că nu le vor putea tolera, iar această anxietate constantă devine un cerc vicios: cu cât se teme mai mult, cu atât reacționează mai posesiv și mai dur. În acest sens, gelozia patologică poate fi privită ca un semnal al unui grav dezechilibru interior. Un alt element care poate favoriza apariția geloziei excesive este egoul supradimensionat. Persoanele cu o imagine de sine exagerată tind să interpreteze orice gest drept trădare, lipsă de apreciere sau chiar insultă personală. Astfel, gelozia nu se limitează la situații reale de infidelitate, ci poate apărea chiar și în fața unor gesturi complet nevinovate, precum ar fi o simplă conversație a partenerului cu o persoană de sex opus, orice poate declanșa la aceste persoane nevoia de control absolut. Am întâlnit, cu mulți ani în urmă, o situație hilară; un bărbat și-a lovit crunt soția, pe motiv că ea… a căscat. Cu câteva secunde înainte, bărbatul văzuse un mesean, ei fiind la o nuntă, făcând același lucru, căscase, deci, era clar: femeia, și-a spus soțul, cu siguranță se uitase la bărbatul acela cu coada ochiului, l-a văzut căscând, a căscat și ea, ceea ce pentru soț a însemnat o dovadă solidă de infidelitate a partenerei sale. Când vorbim de patologie, astfel de exemple de logică par imbatabile…

În perioada copilăriei, mediul în care creștem și mesajele pe care le primim de la cei din familie au o influență profundă asupra modului în care vom percepe relațiile mai târziu. Dacă ni se inoculează idei precum „toți bărbații sunt infideli” sau „toate femeile sunt nesincere”, ajungem, fără să ne dăm seama, să le considerăm adevăruri universal valabile. Chiar și atunci când viața ne oferă dovezi contrare, aceste convingeri, adânc înrădăcinate în subconștient, sunt greu de înlăturat. Multe din persoanele care au primit o asemenea educație vor manifesta neîncredere în partener, orice ar face acesta.

Un exemplu simplu: să presupunem că fostul tău iubit sau soț te-a înșelat. Și crezi cu tărie că, atunci când nu a răspuns la telefon, în ora aceea în care telefonul lui era închis, iar tu erai disperată că nu îți răspunde, s-a întâmplat acest lucru, el era cu cealaltă femeie. De aici, concluzia generală; când actualul iubit nu răspunde la telefon, este clar pentru tine, este cu alta. Aceasta înseamnă că experiențele negative din trecut, împreună cu propriile concluzii bazate pe acțiunile partenerului tău, te pot duce la o neîncredere complet nefondată. Nu este neapărat adevărat că partenerul tău te înșală, poate este în trafic și nu poate răspunde, poate fi într-o ședință, poate a pus telefonul pe silence, poate pur și simplu nu a auzit soneria fiind într-un loc zgomotos. Dar s-ar putea ca tu să vezi toate acestea ca pe o problemă. Și apoi, începi spectacolul: stai îmbufnată, nu vrei să-i răspunzi la întrebări, trântești ușa, te duci la culcare și nu îi dai nici o explicație. Bărbatul se simte culpabil: am făcut ceva ce nu trebuia, își va spune, trebuie să îi fac în voie, să cumpăr flori, să îmi cer iertare. Este interesant de observat că unii încep să se hrănească cu emoțiile și senzațiile asociate cu neîncrederea. Chiar și atunci când nu există nimic obiectiv de care să se plângă, ei găsesc un motiv de ceartă, de învinovățire pentru partenerul lor, de găsire a unui motiv de gelozie. Acest lucru exprimă nevoia de suferință – ei devin victime fără să aibă vreun motiv să fie. Cu alte cuvinte, o persoană se scufundă în starea de victimă și rămâne acolo, fiindcă această stare este, de fapt, normalitatea ei. Ori, poate prin starea de victimă, crede ea, primește mai multă atenție, empatie sau iubire.

Dacă observi că lipsa nejustificată de încredere în partener afectează relația, merită să te întrebi: de ce nu am încredere, așa cum ar fi firesc, în el sau în ea? Este posibil ca neîncrederea ta să nu aibă neapărat legătură directă cu comportamentul partenerului, ci cu tine, în cel mai direct mod. Poate că încrederea în partener este doar oglinda încrederii în tine; când una se clatină, și cealaltă devine nesigură.

 

Cristina Danilov este psiholog și scriitor

Publicitate și alte recomandări video