Ur-Faschismus oder Freiheit

Doar că extrema asta atât de adaptabilă după nevoile de moment ale candidatului ei este de o goliciune teribilă – iar aici mă refer la cap, nu la suflet. De aici și titlul de față, fascism etern sau libertate. Dacă fascismul lui Mussolini se baza pe ideea de conducător carismatic, aici nu e cazul. Dacă se baza pe utopia destinului Romei, aici s-a găsit o Dacie inventată. Dacă se baza pe un naționalism extremist, exacerbat, aici nu e aceeași situație, aici este vorba despre nuanțele frustrării și ale respingerii sistemului, cu tot cu reprezentanții săi. Cu siguranță, partidul în cauză are prea puțin de-a face cu vechiul fascism, măcar pentru că nu este capabil să corupă sufletul unui popor întreg. De aici și fractura socială de care aminteam mai sus.

În iunie 1995, Umberto Eco publica, în The New York Review, un eseu numit „Ur-Fascism”. Despre termenul de fascism nu mai vorbim, nici despre Roma antică, nici despre secolul XX. Dar Ur este altceva: cuvânt german care înseamnă primordial, fundamental. Fascismul permanent, fascismul fundamental (De altfel, a fost tradus în italiană ca Fascismul etern). În eseu, Umberto Eco arată cum fascismul este un termen-umbrelă pentru o gamă largă de extremisme, cu o adaptabilitate ridicată în funcție de cultură și de societate, dar toate au aceleași caracteristici. În primul rând, aș sublinia rigiditatea sistemică în toate cele – de aici, spre exemplu, prea cunoscuta limbă de lemn, care astăzi, doar suntem moderni, ce naiba!, a devenit limbă de silicon. Adică un sistem care nu acceptă faptul că libertatea de limbaj înseamnă eliberarea de retorica oficială. Sau un sistem, precum cel nazist, care, ca și cel comunist, ajunge să traseze liniile directoare în artă, în Germania fiind vestita artă degenerată (entartete Kunst).

Alodoxafobia este una dintre principalele caracteristici ale extremismelor. Cu alte cuvinte, teama patologică față de orice opinie care nu îți convine. Și vedem astăzi cum se manifestă din plin, prin manifestările nu de respingere a oricărei alte forme de discurs, ci prin ură. Iar ura, știm prea bine, este un indicator important al fricii, pornind de la frica de a fi criticat, de a nu a avea propriul drum, propria dreptate. Lucrul ăsta duce însă prea adesea către Verdrängung, refulare, care poate lua foarte multe forme vindicative. Exact la ceea ce asistăm azi: sectarism. Sciziune creată pe refulări și, din partea AUR, exact pe principiile expuse de Umberto Eco. Vi le prezint mai jos și haideți să privim în preajmă.

1. În primul rând, cultul tradiției. Tradiția înainte de orice, chiar dacă nu știm prea bine dacă asta înseamnă bătutul nevestei sau datul găinii peste mormânt.
2. Respingerea modernității (cu excepții precum chiar Italia lui Mussolini, unde futurismul lui Marinetti a fost altceva). Glia, sângele, dârzenia și alte cuvinte răsfolosite în România național-comunistă nu fac altceva decât să ofere o oglindă pentru Blutund Boden nazist.
3. Cultul acțiunii doar de dragul acțiunii, o inversiune pervertită a artei pentru artă. Ceea ce înseamnă credință absolută și iraționalism, în momentul în care gândirea este percepută ca o formă de emasculare, iar instinctul, nu rațiunea trebuie să primeze.
4. Refuzul gândirii critice – gândirea critică înseamnă trădare, pentru că ea ține de modernitate și contravine simplei credințe. Pusă în fața ei, credința se pierde.
5. Diversitatea – a gândi critic înseamnă posibilitatea de a avea alte opinii, de a te rupe de masă. Este teama de diferență, iar de aici decurge natural faptul că Ur-Fascismul este rasist prin definiție.
6. Fascismele apelează la frustrările unei pături sociale, politice sau economice, care se dovedesc înspăimântate de viitor.
7. Conspirațiile sunt un mediu în care fasciștii prosperă precum bacteriile într-un mediu umed. Cei care nu au o identitate certă sunt cei cărora li se oferă un dușman comun, sub sigla cetății asediate: evrei, masoni (ce e drept, le-a cam trecut moda), globaliști (deși eu încă încerc să aflu care ar fi definiția termenului), străini de orice fel, pe scurt, Celălalt.
8. Prin credința deja stabilită, trebuie ca cel credincios să fie expus unei discursivități care îi arată pe dușmani foarte puternici (evreii conduc lumea) și, totodată, foarte slabi (dar îi vom învinge!).
9. Viața este o luptă continuă, prin urmare pacifismul este o formă de colaboraționism cu dușmanul. Pentru că da, în această ecuație nu fasciștii reprezintă centrul discuției, ci mereu Dușmanul.
10. Fascismul vine cu fascinanta idee de elitism popular – ideea de bază este că societatea trebuie să fie condusă de o elită, fie ea economică sau militară: fiecare cetățean aparține celui mai măreț popor din lume, membrii de partid sunt cei mai buni dintre cetățeni, iar conducătorii partidului sunt, inerent, eroi.
11. Din această perspectivă, fiecare cetățean este educat pentru a deveni erou, chiar cu prețul vieții. Și așa ajungem la cultul eroismului și al morții. Să nu uităm cultul legionarilor pentru moarte (în special a altora) sau vestitul Viva la muerte! falangist.
12. Poziția dominantă a bărbatului față de femeie și respingerea oricărei „devianțe” sexuale (machism), lucru care se leagă de ideea de război și eroism, ceea ce duce la un exercițiu falic artificios.
13. Populism selectiv – conducătorul vorbește în numele „adevăratului popor”, nu al tău. Deci tu devii Celălalt, inamicul. Ești „putred”, ești „murdar”, ești „trădător”. De aici până la lagăre sau stadioane sau, mai nou, „Ce am să mă fac cu voi” calea este lungă de o clipită.
14. Limba de lemn/ silicon este ultimul element din această listă. Este legat, evident, de nouvorba lui Orwell. Și se observă prin sărăcirea vocabularului, răstignirea logosului, sintaxă elementară – totul pentru a împiedica construirea unui instrumentar al unei gândiri complexe și, bineînțeles, critice.

Gândirile totalitare (revin la Ur), indiferent dacă vorbim de forme de fascism, comunism, marxism, nazism, sunt teleologice: există o direcție deja stabilită în care ne îndreptăm ca societate, ne așteaptă o apocalipsă a binelui, de la statul multilateral dezvoltat la Valhala. Or în realitate lucrurile nu stau așa. Un lucru pe care ni-l arată știința și teologia în egală măsură, ultima prin liberul arbitru, cea dintâi inclusiv prin fizica cuantică. Și sunt și cei care le îmbină: Dingxin Zhao, spre exemplu, profesor de sociologie la Universitatea din Zhejiang și profesor emerit al Universității din Chicago, vorbește despre cum în drum spre taoism și perspectiva sa asupra istoriei și-a dat seama că în sistemul acesta lucrurile nu converg, așa cum se întâmplă în escatologiile iudeo-creștine. Ci, ca în cuantică, vorbim despre faptul că timpul contigent nu numai că respinge o impoziție a unei direcții în istorie, ci și neagă existența vreunei forțe care să se afle la baza structurilor ciclice aparente ale evenimentelor istorice.

Cu alte cuvinte, viitorul nu e scris nici în stele, nici în altă parte. Noi îl construim. Cărămidă de timp cu cărămidă, alegere cu alegere. Altfel spus, este momentul să alegem.

Radu Cucuteanu este istoric, redactor de carte și traducător, angajat în prezent al Editurii Junimea

Publicitate și alte recomandări video