Trauma din copilărie a unui cunoscut psiholog ieșean, plină de învățăminte pentru părinți, povestită de specialistul de acum

Pe la patru-cinci ani, în viața mea a intervenit o schimbare majoră: casa familiei din cartierul bucureștean Uranus a fost demolată, iar noi am fost nevoiți, în urma repartizărilor, să ne mutăm într-un bloc abia construit, în cartierul Militari. În acea perioadă de adaptare, în care mă trezeam noaptea plângând și ceream alor mei „să mă ducă la mine acasă”, a apărut brusc un prieten, un prieten imaginar, mai precis un ursuleț roz, zâmbitor, cu care obișnuiam, din ospitalitate, să împart, duminica, desertul pe care mama îl pregătea pentru masa de prânz. Cu el purtam conversații despre lucruri importante atunci pentru mine, despre dorul de vechii vecini de pe strada Ion Creangă, despre tanti Meri care făcea cele mai gustoase ștrudele, despre curtea casei copilăriei, pe care mi-o imaginam a fi încă neschimbată, despre căsuța mea secretă din curte plină cu jucării rămasă în locul acela peste care aveau să treacă, fără știrea mea, nestingherite, buldozerele epocii de „aur”.

Prietenul meu imaginar, ursulețul roz, era, deci, confidentul meu de bază. Îi împărtășeam gândurile și emoțiile, iar el mă asculta cu atenție, întotdeauna, fără să mă judece. De fapt, nu spunea nimic. Doar asculta. Îmi oferea un sentiment de siguranță. Acest prieten imaginar a fost un companion esențial în copilăria mea, până pe la șase ani jumătate, când am început școala, dovedind faptul că aveam doar o imaginație bogată, la fel ca majoritatea copiilor.

Mulți părinți se întreabă îngrijorați: „Este prietenul imaginar al copilului meu un semn de singurătate sau arată existența unei probleme psihice?” Cercetările spun că acești însoțitori inventați nu sunt nicidecum un indiciu al singurătății sau al unui deficit de abilități psihice, ci sunt o modalitate normală pentru copii de a-și exercita, de fapt, imaginația. Un studiu din 2014 a indicat că peste 65% dintre copii au un prieten imaginar la un moment dat. Copiii începând de la vârsta de trei ani pot construi mental un partener și acesta este cel mai frecvent întâlnit la copiii între trei și opt ani, deși, uneori, prietenii imaginari durează chiar până la adolescență și rareori până la vârsta adultă. Faimoasa autoare de cărți polițiste, Agatha Christie, ar fi avut, se pare, și la 70 de ani astfel de prieteni și i-a preferat pe aceștia personajelor din cărți. Cât au ajutat aceștia la construirea romanelor sale, doar Agatha Christie poate ști.

Imaginația este o capacitate umană de a construi în mod independent realitatea mentală, figurativă a lumii spirituale. Imaginația își extrage materialul de construcție din diverse tipuri de experiență acumulată de subiect: cognitivă, emoțională, socială, motrică, comportamentală. În același timp, individul își prelucrează constant creativ trecutul și prezentul, izolând, subliniind și schimbând conținutul evenimentelor care sunt semnificative pentru el. Capacitatea de a crea un companion imaginar și de a menține o relație cu el vorbește despre lumea interioară dezvoltată a copilului. Prietenul imaginar se dezvoltă, de obicei, împreună cu copilul, având posibilitatea de a se îmbogăți cu diverse abilități în paralel cu parcursul copilului de creștere, lărgindu-și, astfel, caracteristicile identitare.

În momentul în care copilul renunță la prietenul imaginar, acesta poate fi înlocuit cu paracosmele – lumi fictive elaborate, cu reguli și istorii proprii. Universuri imaginare, precum cele create în cărți populare ca „Harry Potter” sau „Stăpânul Inelelor”, sunt un exemplu de astfel de paracosme dezvoltate în copilărie, care pot continua să existe și în viața adultă sub forma scrisului creativ sau a altor forme de expresie artistică.

Prieteni imaginari nu indică nici genialitatea unui copil, nici tulburarea sa mentală. Din punct de vedere istoric, mulți cercetători și părinți au crezut că acești prieteni imaginari sunt dăunători sau sunt un semn al posesiei demonice sau al unei boli mintale. Copiii care le inventează nu sunt, în general, mai inteligenți, ori mai timizi, introvertiți sau deosebiți decât alți copii. Prietenii imaginari nu sunt rezultatul angoasei sau al traumei și nici nu sunt precursori ai patologiilor. În unele cazuri, ei sunt folosiți ca suport pentru a rezolva anumite probleme, dar în cea mai mare parte sunt divertisment, pur și simplu. Interesant e că, în urma cercetărilor, s-a constatat că doar cei care nu se uită mult la televizor sau nu se îndeletnicesc cu gadgeturile au mai multe șanse să creeze un prieten imaginar. Copiii au nevoie de timp nestructurat, de libertatea de a fi singuri și de a da frâu imaginației pentru a putea inventa asemenea prieteni.

Cum se manifestă? Din poveștile celor care au trăit un asemenea episod, companionul imaginar apare pentru un timp foarte scurt, până la o fracțiune de secundă. De exemplu, copiii spun: „Trebuie doar să mă gândesc la el și apare imediat.” Unii explică că trebuie să-și cheme prietenul pe nume pentru ca el să apară. Un băiețel de 7 ani mi-a spus că atunci când se întoarce singur acasă de la școală, nu-i place să meargă pe o alee îngustă dintre două blocuri, fiindcă, spunea el, ar putea să apară „niște oameni răi și să-l fure”. În momentul în care simte nevoia să fie protejat, apare în fața lui prietenul său, un leu uriaș care îl însoțește câțiva metri, până la poarta casei. După care, leul îl părăsește. La întrebarea „Cum apare leul? Vine el singur sau îl chemi tu?” băiețelul a răspuns: „Nu îl chem, mă gândesc doar la el și apare. Nimeni nu-l vede în afară de mine, dar eu îl văd. E prietenul meu cel mai bun. Merge în fața mea să lupte cu oamenii răi și am curaj când sunt cu el.”

Acest sindrom, numit sindromul Carlson, are beneficiile lui. Pe de o parte, prietenii fictivi stimulează capacitatea de interacțiune socială și dezvoltarea limbajului. De asemenea, pot ajuta copiii să facă față evenimentelor din viață. Potrivit studiilor, copiii cu prieteni imaginari sunt mai capabili să înțeleagă evenimentele din jurul lor decât colegii lor care nu au însoțitori imaginari. A se angaja într-o relație cu un însoțitor imaginar este o formă de joc de rol și, prin urmare, necesită ca micuțul să-și asume personalitatea însoțitorului imaginar și să ia în considerare perspectiva însoțitorului. Cu alte cuvinte, acești copii sunt dezinvolți în relațiile cu ceilalți. Copilul care își folosește imaginația pentru a-și crea un prieten imaginar este, fără să fie conștient de asta, un copil care lucrează pentru propria sănătate mintală, menținând contactul cu realitatea și, în același timp, cultivând contactul cu lumea lui interioară, imaginativă. Copilul revarsă în prietenul imaginar cu care interacționează în fiecare zi imaginile despre sine pe care le culege în relațiile cu ceilalți, în special cu adulții, iar zi de zi își ajustează și își însușește imaginea despre sine pe care i-o transmit alții. Prietenul poate folosi cuvintele tatălui sau atitudinea mamei, a vreunei rude ori ale unui coleg de grădiniță. Sau poate fi chiar oglinda copilului. „Cum arată prietena ta cu aripi albastre?” „Seamană cu mine, e curajoasă și foapte deșteaptă!” mi-a spus o fetiță. Dezavantajul prietenilor imaginari este că, uneori pot fi „răutăcioși” și pot „spune” copilului să facă ceva rău, sau copilul îl va învinovăți pe prietenul imaginar pentru un comportament neadecvat pentru a evita, astfel, dezaprobarea părinților. Proiectarea asupra partenerului său a ceea ce primește din lumea exterioară îi permite copilului să detalieze acele părți ale lui care sunt mai greu de înțeles pentru el sau cele percepute ca problematice. „Nu am vrut eu să sparg vaza, eu am fost cuminte, steluța vorbitoare a scăpat-o din mâini!” a spus băiețelul amicei mele.

Există trei etape în gândirea copiilor care au legătură cu crearea unor însoțitori imaginari. Prima etapă are loc la vârsta de aproximativ 1,5 ani, când funcția simbolică a psihicului este activată. Unul dintre rezultatele acestei etape este capacitatea copilului de a-și crea în mod conștient o idee despre ceva ce nu există în realitate. Copiii între 2 și 4 ani stăpânesc mai bine această abilitate. Apariția acesteia duce la faptul că, fiind într-o situație anume, poți deja să alegi: să fii aici și acum sau să creezi simultan un al doilea scenariu care să prezinte ceea ce gândești, dar ce nu este acolo, în realitate. Primele obiecte pe care copiii le personifică sunt păpușile, cărora le atribuie o viață mentală, le comandă și poate organiza dialoguri și diverse scene între ele, inspirate din viața familiei sale.

Întrebată de o prietenă ce subiect am să abordez în articolul de azi, auzind răspunsul meu, aceasta a avut parcă o revelație. A râs în hohote: „Doamne, acum pot să spun și eu ce am trăit în copilărie! Am avut o pisică imaginară, o numeam Lida! Când eram singure și se întâmpla să intre cineva în cameră o vedeam cum se făcea mică, avea mărimea unui nasture. Și o ascundeam repede în buzunar. Când i-am spus mamei despre ea a zâmbit, nu m-a luat în serios. Aveam vreo trei ani. Când, mai târziu, în clasa I, le-am spus alor mei că în pauză am împărțit felia de parizer cu ea, m-au apostrofat că sunt cam mare pentru asemenea povești și că nu e nimic amuzant în a avea viziuni. Mama chiar s-a enervat atunci: «ce va spune tovarășa învățătoare? că nu ești întreagă la minte!» A fost foarte dureros pentru mine, nici nu ai idee, nu-mi era clar ce era rău la pisica mea, Lida. Vorbeam cu ea, mă jucam cu ea, participa la jocul meu cu păpuși. Dacă aș spune că și în gimnazială mă mai gândeam la ea, ți s-ar părea straniu?”

Pentru un copil, fantezia este zona lui de libertate. Acolo poate face lucruri pe care realitatea nu le poate oferi. Un însoțitor imaginar este un personaj fantastic care poate fi orice, o persoană, un animal, un robot sau o creatură mitică, un nasture, o floare, o stea. Subiectul își creează el însuși acest însoțitor ca partener temporar, necesar lui într-o situație dificilă pentru a se putea simți calm, puternic, a primi sprijin și ajutor. Prin urmare, dacă fiica sau fiul tău, în jurul vârstei de trei ani, începe să comunice cu un asemenea prieten, nu-ți face griji: este un proces normal. Ai un copil care dă dovadă de multă imaginație și, cu siguranță, va folosi această imaginație debordantă în viitor.

Cristina Danilov este psiholog și scriitor

Publicitate și alte recomandări video