*

Aproape de fiecare dată când mă aşez să scriu un text, cu iz literar sau politic, rostesc o scurtă rugăciune care sună astfel: Doamne Dumnezeule, fă să nu se adeverească previziunile mele,/ chiar dacă lumea şi-a pierdut credinţa în tine, după cum şi-a pierdut şi uzul raţiunii,/ îndepărtează norul acesta de cenuşă ce ne pustieşte inimile,/ şi nu-ţi întoarce faţa de la noi,/ chiar dacă noi, orbiţi de raţiune şi de orgolii,/ ne-am întors faţa de la tine...

Şi când te gândeşti că într-o epocă sinistră, Bacovia spunea: „Mi-am realizat

Toate profeţiile/ Politice,/ Sunt fericit...”

Oare într-adevăr era fericit Bacovia văzând că prind contur profeţiile sale?

*

În recentul său roman Un secol în ceaţă, apărut la Polirom, Matei Vişniec foloseşte termenul de „imbecili utili” pentru scriitorii şi intelectualii cu orientare de stânga din Franţa, dar şi din alte ţări occidentale, care au adus elogii, nu atât în scrierile lor, cât mai ales în presă, Uniunii Sovietice şi regimurilor staliniste şi post-stalinste. Mulţi dintre imbecilii utili au fost finanţaţi de KGB. Alţii şi mai imbecili dintre ei au căzut în plasa propagandei bolşevice. Din tagma lor făceau parte Sartre, Andre Gide, Aragon, Picasso, Bartold Brecht şi mulţi alţii. La antipodul lor s-au situat Camus, Dali, dar şi scriitorii şi artiştii disidenţi din fostul lagăr socialist, al cărui vârf de lance au fost un Soljeniţîn, un Saharov sau un Vaclav Havel. Ce-i drept, Alexandr Soljeniţîn la scurt timp după ce s-a refugiat în America a devenit un critic atroce al capitalismului. Şi asta fiindcă i-a văzut toate hibele atunci când s-a aflat în interiorul lui. Hibe pe care le-a trecut cu vederea sau chiar le-a idilizat în perioada Gulagului, aceasta fiindcă în comparaţie cu hibele sistemului bolşevic, sistemul capitalist părea un adevărat paradis. Cert este că Soljeniţîn n-a putut fi înregimentat, manifestându-se ca un rebel pe tot parcursul vieţii. Dar iată că regimurile au trecut, însă imbecilii utili au rămas.

Ei pot fi întâlniţi atât în regimurile totalitare, cât şi în cadrul democraţiilor din Est şi din Vest, democraţii care devin din ce în ce mai originale, iar intelectualii aliniaţi, dar şi oamenii ce se opun sistemului din ce în ce mai inutili.

*

În orbirea ei, raţiunea noastră îi reproşează lui Dumnezeu lipsa de substanţă. Îi mai reproşează şi faptul că Dumnezeu rămâne surd şi orb la strigătele de disperare ale omului. Ei bine, dar cum aţi dori să fie Dumnezeu, să fie material? El e material, fiindcă se găseşte în fiecare părticică de energie şi materie. Trebuie să-l simţim însă cu sufletul, cu partea noastră sensibilă şi imaterială. Dacă bunul Dumnezeu li s-ar arăta la faţă oamenilor de fiecare dată când aceştia îl invocă, atunci Dumnezeu n-ar mai avea nici o clipă odihnă, iar imaginea lui s-ar banaliza într-atât, încât prezenţa sa ar deveni sâcâitoare.

Dumnezeu însă, spre fericirea noastră, trăieşte într-o altă dimensiune inaccesibilă fiinţei umane. El e numai duh şi spirit. Deşi materia nu-i întru totul străină, ci doar îndepărtată. El o însufleţeşte şi-i conferă existenţă, uneori chiar şi spiritualitate, dar nu poate face să dispară, ci doar să treacă dintr-o formă în alta, pendulându-se în hău la nesfârşit.

Gândiţi-vă, câţi oameni sunt pe lume? 7, 8 miliarde? Dar câte fire de iarbă? Dacă i s-ar arăta la faţă unuia, atunci ar trebui să apară în faţa tuturor. Căci Dumnezeu e al tuturor.

Poate chiar mai mult al firelor de iarbă şi al frunzelor ce foşnesc uneori atât de tainic în apus atunci când adie vântul, decât al oamenilor, care nici în momentele de taină, când li se dezvăluie o parte din misterul lumii, nu ştiu să asculte glasul tăcerii ce-i apropie de Dumnezeu.

*

Trăim însă într-un timp în care Dumnezeu se retrage discret din lume. De fapt, el s-a retras demult, începând cu secolul luminilor, fiind înlocuit de raţiune, apoi în timpul Revoluţiei Franceze, când a fost suplinit de ghilotină. S-a retras şi în timpul Marii Revoluţii din Octombrie, care a lăsat în urma sa sânge şi prăpăd. Dar au mai rămas risipite în lume mici scântei din suflul cel dintâi, care luminează şi încălzesc sufletele aflate în restrişte. Acum şi ele, strângându-se laolaltă, încearcă să-şi găsească drum spre o altă lume. În locul lui Dumnezeu domnesc azi raţiunea şi corectitudinea socială. Da, raţiunea care nu ne-a ferit de dictaturi, şi de aberaţii, şi de războaie mondiale, care au omorât atâta omenire. Aceeaşi raţiune ne îndeamnă astăzi să ne înarmăm, în numele păcii şi, desigur, şi al raţiunii până-n dinţi.

*

După aproape 33 de ani de la căderea comunismului - o cifră cristică - România are nevoie de un lider puternic venit din interior, nu impus din exterior, care s-o trezească din letargie şi s-o pună în rândul naţiunilor demne ale lumii.

Un popor fără un lider care să-i apere demnitatea şi interesele tinde să devină o mulţime nulă.

Oare mai e nevoie să mai spun că spre asta alunecă zi de zi, ceas de ceas, România zilelor noastre?! Căci azi, noi, cei care am trăit în comunism, vedem cum idealurile în care am crezut sunt călcate unul după altul în picioare.

*

Trăim în mijlocul unui paradox politic pe care cu nici un chip nu vrem să-l acceptăm. Şi paradoxul sună astfel: Fără petrolul şi gazul rusesc, dar şi fără alte resurse, mult mai ieftine decât cele aduse de pe alte meridiane, economia Uniunii Europene, cu tot entuziasmul de care dau dovadă liderii ce ne conduc, nu va putea face faţă prea mult timp să subvenţioneze războiul din Ucraina, cu atât mai puţin să contribuie la reconstrucţia acestei ţări. Căci odată cu scumpirea carburanţilor şi a resurselor energetice, ţările Uniunii Europene abia vor putea face faţă propriilor probleme economice şi sociale. Dacă însă vor apela la resursele ruseşti, vor contribui la înarmarea în continuare a Rusiei şi la prelungirea conflagraţiei. În această situaţie, e foarte greu să iei o decizie, tocmai ca să nu înclini balanţa într-o parte sau alta. Se pare însă că liderii Uniunii au ales din cele două rele unul: pentru ei anteriul e mai aproape de piele decât halatul în care îşi fac siesta propriile lor popoare. Da, trăim în mijlocul unui paradox: vom vedea cum vom ieşi.

*

Dacă Germania nu va rezolva într-un termen foarte scurt (o lună, două, hai, trei), problema suspendării livrărilor de gaz rusesc, apelând la alţi exportatori sau la alte surse de energie (cine a pus-o să se afle în avangarda închiderii minelor şi a termocentralelor pe cărbune şi a celor atomice, făcute la presiunile comisarului Frans Timermmans, unul dintre liderii UE care au împins Europa spre dependenţa de gaze ruseşti, implicit spre criza energetică de azi), atunci o mare parte din economia germană va trebui să tragă obloanele.

Şi dacă Germania va trage obloanele, vor fi afectate şi celelalte ţări. Fabricile se vor închide. Rând pe rând. Oameni îşi vor pierde locurile de muncă. Inflaţia va creşte. Efectul domino al recesiunii industriei şi a economiei germane va afecta tot restul Europei, răspândindu-se pe mapamond.

Criza economică va da lumea peste cap. Cele mai afectate vor fi economiile ţărilor dezvoltate, dar lipsite de resurse energetice şi de materii prime, cum e Germania, de pildă. Dacă economia Germaniei va intra în recesiune, va urma efectul domino, care va mătura Europa de la vest la est, cu forţa unui uragan. Mai puţin afectate vor fi ţările care dispun de resurse. Ele îşi vor exporta materiile prime la un preţ mult mai mare decât în prezent, reuşind să recupereze o parte din decalajul economic existent faţă de ţările civilizate.

Criza din anii 1930 va fi ca un parfum faţă de criza ce va răvăşi Europa.

Peisajul străzilor va apărea la fel de straniu şi la fel de deprimant precum cel din tablourile lui de Chirico. Dimineaţa, oraşele vor fi pustii sau populate de un fel de manechine, mişcate de resorturi invizibile. Seara însă se va instaura haosul căci lumea va ieşi în stradă. Manifestările vor căpăta o amploare fără precedent. Magazinele şi instituţiile publice vor fi devastate. Armata va interveni, dar nu va putea face faţă revoltei maselor.

Pentru ieşirea din această situaţie nu există decât două soluţii: oprirea războiului şi retragerea sancţiunilor. Fapt destul de greu de îndeplinit din pricina intereselor antagonice ce stau în spatele unor astfel de decizii..

Şi doi: escaladarea conflictului şi atacarea Rusiei de către forţele NATO din toate părţile; îngenuncherea Rusiei într-un termen foarte scurt, schimbarea regimului lui Putin, şi impunerea sub o formă sau alta a noilor condiţii pentru exportul de gaz rusesc la un preţ simbolic - sancţiunile pot fi înlocuite prin drastice despăgubiri de război -, care să permită ţărilor europene să iasă din impas... Asta ar trebui să se întâmple până la venirea iernii. După va fi mult mai dificil. Căci, după cum se ştie, Generalul Iarnă e necruţător.

Nichita Danilov este scriitor şi publicist