Cel puţin două mari religii indiene - hinduismul şi budismul - îşi au aici rădăcinile străvechi. Gangele sau Gangra, cum îl numesc indienii, este unanim recunoscut ca fluviu sfânt. Metropola cu cele 3,5 milioane de locuitori ţi se înfăţişează ca un veritabil Babilon. Dacă îţi doreşti o clipă de răgaz ai senzaţia că nu ai găsit locul potrivit: străzile subdimensionate sunt ticsite de oameni, maşini, ricşe ori vaci care se plimbă nestingherite, într-o căldură toropitoare. Te întrebi ce urmează acestui spectacol devălmaş, iar gândul te duce la ideea că aici, la fel ca la Mecca, Jerusalim ori alte cetăţi sfinte este imposibil să aplici reguli stricte ca într-un oraş elveţian, pentru simplul motiv că nu ai cum să ţii sub control acest puhoi uman în căutare de izbăvire. De parcă înainte de a te mântui trebuie să treci o probă de foc, să ştii că salvarea are un preţ, că pragul dintre cele două dimensiuni este ca o cursă cu obstacole. Dacă ai trecut cu răbdare proba poţi să reflectezi cu temei la ideea salvării. Atunci când zeii hinduşi ori Budha au ales cetatea de pe Gange ca loc al mântuirii/ iluminării vor fi ştiut că trebuie să existe o linie de demarcaţie între infernul existenţial şi doctrina salvării. Liniştea serenă nu poate domni decât în cetăţile nevizitate de zei şi neatractive pentru pelerini. La Varanasi am înţeles că acolo unde sălăşluieşte duhul zeilor nu poate fi ordine poliţienească, pentru că trebuie să-i laşi pe oameni liberi ca la începutul lumii să se manifeste deplin, să-şi clameze credinţa, căutările ori suferinţele. De parcă zeii ar fi ocupaţi cu alte lucruri şi ar putea să uite de neliniştea şi durerile omeneşti.

Traversezi cetatea cu străduţele ei înguste, vechi de secole, ticsite de oameni, maşinării şi animale - toţi coabitând firesc -, după care ajungi pe versantul înalt al Gangelui, iar în faţă ţi se deschide perspectiva unui fluviu maiestuos, despre care tradiţia vedică spune că izvorăşte din ceruri şi ar fi rămas acolo dacă regele Bhagiratha nu l-ar fi implorat pe zeul Brahma să-l lase să curgă pe pământ, pentru a aduce oamenilor bucurie, nu înainte de a-i cere zeului Shiva să-i treacă apele impetuoase prin părul lui generos, astfel încât torentul să nu distrugă lumea. Întrucât Gangele, la fel ca şi Indul, celălalt mare fluviu al Indiei, azi curgând prin Pakistan, înseamnă viaţă pentru sute de milioane de locuitori.

Varanasi este unul dintre cele mai vechi oraşe din lume. Dar asta nu e totul. În această cetate uimitoare simţi pulsaţia istoriei, suprapunerea veacurilor şi puterea credinţei. Oraşul vechi este un vălmăşaj de trecători ce şerpuiesc printre care şi temple vechi de sute de ani. Pare un stup cu activitate neîntreruptă, în care cu greu îţi poţi imagina că încap atâtea fiinţe, alături, dar mai bine zis împreună cu vacile sfinte, maimuţe, capre etc. Îţi vine în minte imaginea Infernului lui Dante, însă te corectezi degrabă, întrucât oamenii au ales să trăiască aici împreună cu zeii lor şi cu tot ceea ce ei au creat, până la fiinţele minuscule, aparent neînsemnate, în împăcare, în comuniune şi pace. Pare că mâna zeilor dirijează această lume pestriţă, inducându-i linişte şi speranţă. Altfel nu-mi pot explica liniştea serenă a acestor oameni care după standardele noastre (europene) materialiste pot fi numiţi sărmani, dar cât ne înşelăm noi, de când am pierdut sensul sacrului. Trebuie să-i vezi pe aceşti oameni veniţi din toate colţurile Indiei să facă baia rituală în Gangele sfânt, să se purifice şi să spere. Să stai alături de ei şi să simţi bucuria credinţei. Să înţelegi că materia e trecătoare şi doar spiritul şi zeii bătrâni de veacuri sunt eterni. Să vezi cum aceşti oameni se roagă la fel ca acum câteva mii de ani. Să admiţi că serenitatea lor vine dintr-o spiritualitate străveche şi neîntreruptă. Niciun curent ateu nu i-a pus la încercare şi nici o prigoană nu i-a învins. Da, trecutul trăieşte nestingherit în prezent. Rig Veda a fost compusă undeva între anii 1500-1000 înainte de Hristos de poeţii unui trib nomad numiţi Arieni, trăitori în câmpia Indului şi în regiunea Punjab, iar Gayatri Mantra a fost recitată la Varanasi pe la anul 900 înainte de Hristos; aşadar de trei mii de ani, aceleaşi cuvinte şi aceleaşi gesturi întâmpină răsăritul soarelui în fiecare dimineaţă, la Varanasi. Imperii s-au iscat şi s-au prăbuşit, preoţii şi aristocraţii au fost înlăturaţi din axa puterii în vremurile moderne, iar în acest vălmăşag de înălţări şi căderi, un singur lucru a rămas constant: Soarele răsare în fiecare zi la Varanasi, pentru a primi ofranda apei sfinte a Gangelui din mâinile credincioşilor. Sunt atâtea lucruri remarcabile în această cetate - miile de temple din toate veacurile, mari şi mici, făcute din marmură fină ori piatră, palatele maiestuoase ori cele mai frumoase sariuri din lume - însă nimic nu este mai uimitor decât continuitatea religiozităţii şi a tradiţiilor culturale. Oricât ai fi de obosit, atunci când descinzi pe faleza cu zeci de temple, mănăstiri, ghats-uri (trepte coborând, înşiruite unele după altele, pe o distanta de 7 km) ori cele două locuri de incinerare - Manikarnika şi Harishchandra Ghat; când la mică distanţă asişti la nunta unor miri îmbrăcaţi regeşte şi la arderea pe rug a trupurilor celor morţi (peste 350 de trupuri sunt arse zilnic în prezenţa preoţilor şi a familiei); când vezi oameni căutând purificarea în apele Gangelui; când înţelegi bucuria întâlnirii cu zeii lor; atunci abia poţi să crezi că ai înţeles ceva din felul de a fi şi de a crede a acestui popor care nu şi-a părăsit niciodată zeii.

Iar doar la câţiva km de Varanasi, la Sarnath şi-a început cariera universală budismul. Aici, pe locul pe care s-a înălţat o stupa, acum 2500 de ani a ţinut Budha prima sa predică. Şi tot aici se află unul dintre cele mai sfinte altare ale budismului, vizitat de credincioşi din toata lumea.

Însă atmosfera de pace divină, de comuniune şi împreună trăire cu greu pot fi redate în cuvinte. De aceea, înţelegând să-mi asum limitele inspiraţiei, reiau sugestia de a merge acolo şi de a privi India şi indienii de aproape.

Mihai Dorin este istoric şi publicist