Vasile Conta și Societatea „Junimea” (III)

„Prelecțiunile Junimii” au continuat și în anii următori, Conta vorbind despre „Starea economică” (la 26 martie 1878) și, în fine, despre „Ceremonial și etichetă” (la 11 februarie 1879). Cum Eminescu demisionase de la „Curierul de Iași” nu mai avem nici o informație credibilă despre aceste două prelecțiuni. Despre ultima, Conta îi va scrie, la 13 martie 1879, lui Livianu următoarea mărturie: „Mi-ai spus că nu pot fi leneș de vreme ce am avut răbdarea să pregătesc și să țin o conferință la Universitate asupra «Etichetei». Trebuie să știi că nu-mi place a mă da în spectacol și fac toate chipurile ca să scap de nenumăratele și veșnicele stăruinți a Junimei ca să țin conferințe. Anul trecut a trebuit să mă îmbolnăvesc în realitate de două ori pentru a putea izbuti să scap; însă anul acesta mi s-a spus foarte hotărât că mănânc bătaie dacă voi îndrăzni să mă mai îmbolnăvesc. Am vorbit asupra etichetei eu care nu o respectez, și am căutat să corijez, să justific și să înalț eticheta la rangul unei arte condusă de bunul gust și de toate regulile esteticei; și cu toate acestea, după ce am terminat conferința, la care damele m-au constatat de om foarte elegant și consumat în gustul și arta etichetei, am redevenit mojic și disprețuitor în practica etichetei: «nici din talpă cerc de bute, nici din mojic om de frunte» zice românul; și apoi eu sunt get-beget român, și încă mocan de cei cu oile”.

Prelecțiunile au fost curând înlocuite de discursurile publice, pe care a început să le țină pentru a fi ales deputat, ele fiind un excelent preambul la acestea și constituind o rampă de lansare oratorică exploatată nu numai de Conta, ci și de ceilalți importanți vorbitori junimiști care, în marea lor majoritate, fac cariere politice la nivel regional sau național.

Apreciem că prezența lui Conta la întâlnirile junimiștilor a fost mai asiduă doar în anii 1877, 1878 și 1879, când a publicat textele sale în „Convorbiri literare” și când a fost o voce importantă și prețuită, după cum am văzut, în angrenajul prelecțiunilor publice. În fapt, diferențele de orientare politică precum și natura mai curând singuratică și melancolică a filosofului îl făceau să fie mai reținut față de latura oarecum mondenă pe care viața de cenaclu o impusese. Mărturiile privitoare le prezența sa la întâlnirile informale de la cafeneaua Buch – cârciuma favorită a junimiștilor, sunt mai curând contradictorii. Panu amintește de „cercul nostru literaro-petrecător, de la cafeneaua Buch, unde ne adunam vreo 10-12 la aceeași masă” și de faptul că Vasile Conta, care-i frecventa, deși „avea o inteligență adâncă, nu avea spirit” și venea în grupul lor tocmai atras de remarcile spirituale pe care ar fi vrut și el să le producă, cu toate că – spune Panu – „la Junimea, în discuțiile vii la care lua parte cuvântul lui era potrivit și așezat. Cum cerca însă să facă spirit o scrântea”. Aplecarea către chef pare totuși cu totul străină de firea lui Conta. Apropiat al său, deși locuia în București, Livianu respinge opinia lui Negruzzi care, în necrolog, afirma că Vasile Conta „rareori s-ar fi întâmplat să refuze o petrecere la care ar fi fost invitat” spunând că fiind o natură melancolică, Conta „când venea în contact cu prietenii săi părea într-adevăr binedispus, voios, doar fiindcă își dădea silința a nu-i indispune cu întristarea lui” pe ceilalți, iar participarea sa la unele petreceri fiind doar o formă de minimă conivență socială.

Din mărturiile surorii lui reiese că, mai curând, Conta era vizitat acasă de prietenii săi junimiști („în genere toată Junimea afară de corifeii: d-nii P.P. Carp, Maiorescu și Alecsandri”)ⁱ, „în casele Columb din Sărărie, etajul de sus”, în zilele când nu avea curs la Universitate sau întâlnire la cenaclu. Și din tonul scrisorilor lui această perspectivă este mai plauzibilă. Totuși implicarea lui la Junimea s-a datorat, cu precădere, relației strânse cu Iacob Negruzzi și cu revista „Convorbiri literare” și nu participării entuziaste la cenaclu.

Mai mult, într-o scrisoare către Livianu, din 26 septembrie 1877, el îi relatează acestuia despre un conflict cu junimiștii: „Pe lângă aceasta am mai avut o displăcere cu societatea Junimea din cauza articolului Radicalismul în învățământ ce s-a publicat în «Convorbiri literare». În acel articol se vorbește în numele Junimei și se zice că această societate este anti-radicalistă și anti-daco-românistă. Eu care sunt și ultra-radical (socialist) și daco-românist nu mai pot face parte dintr-o societate care s-a declarat dușmana ideilor susținute de mine. De aceea dacă în numărul de la octombrie a «Convorbirilor literare» nu se va tipări o rectificare sau o retractare a celor zise în articolul sus citat de la septembrie, eu mă voi retrage din Junimea. Toți membrii societății îmi oferă fel de fel de satisfacțiuni ca să rămân. Eu însă dacă nu se va face o retractare nu voi rămânea; fiindcă nu voiesc să fiu fără voia mea îmbrobodit și botezat altfel de cum am eu plăcere”. În scrisoarea următoare, din 16 octombrie 1877, va declara conflictul aplanat: „Cu societatea Junimea iarăși m-am împăcat în urma unor scuze și a unor explicațiuni satisfăcătoare”.

În urma contactului său epistolar cu Livianu, Conta se apropie și de lucrările lui G. Meitani, profesor de drept constituțional la București, membru al Partidului de Centru și unul dintre cei care editează ziarul „Pressa”. El va propune unor junimiști (Buicliu inițial și apoi lui Tasu) să scrie o recenzie despre cartea profesorului bucureștean în Convorbiri. Iată rezultatul acestor întreprinderi, consemnat tot într-o scrisoare către Livianu, din 13 martie 1879, care ne oferă o mărturie interesantă și despre funcționarea revistei, precum și asupra relațiilor dintre Conta și junimiști:

„Eu însărcinasem pe Gr. Buicliu să facă o recenziune a cărții lui Meitani. După ce m-a purtat cu vorba două luni, mi-a spus că recenziunea este gata, dar că nu e după placul meu; întrebându-l ce a scris mi-a spus o mulțime de ironii și de luări peste picior la adresa lui Meitani pe care le-a cuprins în recenziune. I-am spus atunci că o astfel de recenziune mai bine să nu o publice deloc. M-am adresat atunci lui Tasu fiindcă și el este unul din acei care se ocupă cu critica cărților juridice; el mi-a spus că nu se simte tocmai competent în drept constituțional; și apoi și Societatea Junimea, în unanimitate aproape, a zis că e contra tradițiilor ei de a face critică unei cărți publicate demult, în articole de jurnale, și încă în articole de simplă polemică zilnică, la care desigur, s-au făcut atunci replicile cuvenite de către jurnalele ce nu împărtășeau vederile autorului; cu chipul acesta cartea a trecut deja de mult prin valurile criticei; și o nouă și târzie critică în «Convorbiri literare» ar fi de la moûtarde après dinerⁱⁱ. Acesta e rezultatul pe care nu-mi prea venea a mă grăbi să ți-l spun”. (Continuarea în ediția din 30 aprilie a Ziarului de Iași)

ⁱ„De la zece dimineață și până seara târziu, era la el un du-te-vino neîntrerupt. Cei pe care i-am văzut mai des în casa lui erau: Tasu, Pogor, Panu, Lambrior, V. Gheorghian, Caragiale, Naum, Hogaș; avocații: Pandele Zamfirescu, Bejan, Gr. Macri, Roiu, frații Șendrea; artistul C. Stahi; profesorii G. Cobălcescu, Dimitrescu-Iași, Culianu, M. Pompiliu, Dospinescu, Beldiceanu și mai ales I. Negruzzi, Creangă și Eminescu.”

ⁱⁱCu sensul de „nepotrivit”.

Florin Cîntic este istoric, director al Arhivelor Naționale, Filiala Iași și scriitor

Publicitate și alte recomandări video