Vasilisc

Se vede că feisbuchiniştii au fost copleşiţi de străluminoasele efemeride ale trecerii şi petrecerii dintre ani, o păcăleală pe care-o înghiţim mai toţi tereştrii… din comoditate. Dacă nu cumva s-or fi dus şi Dumnealor să petreacă liniştit, cu cei dragi şi reali, că s-or fi săturat (ca mine) doar de virtuoşi din spaţiul virtual… Ci eu, rămas într-o aşa noapte, singur cu îngerul şi cu paharul meu (dar m-a dibuit, tocma de pe Dealu Feleacului, tragicul humorist Cornel Udrea: "…Pentru cel care a fost singur acasă , în seara de Ajun, ultima seară a anului i se pare o izbăvire veselă: îşi umple paharul cu vin, îşi urează să aibă curaj, şi se aşează în aşa fel sub lumină, încât să îl vadă umbra, cum chefuieşte el, de mama focului."), am început a-i recenza pe Vasilii şi chiar pe Vasilicile cu care am… com /pătimit de-a lungul şi de-a latul anilor. Primul, desigur, a fost "veselul [Vasile] Alecsandri", pe care Eminescu l-a făcut să rimeze cu "Dridi", şi să rămână, în veac, ca un homo ludens, cam superficial şi vajnic pionier al odioasei societăţi de consum, s-ar zice. Precând Bardul de la Mirceşti s-a dovedit a fi un Sensitif, cu pulsiuni revoluţionare şi cu multă com/pasiune întru cei necăjiţi şi obidiţi. A se re/vedea Vasile Porojan, tele-novelă avant la lettre, configurându-l pe rob-ţigănuşul prieten din copilăria sireteană, şi chiar de mai târziu. Nu întâmplător don Basilio a dat printre primii boier(naş)i, dezlegare de la glie ţiganilor robi, care s-au trezit deodată liberi, cu braţele goale, şi fără a şti ce să facă cu acea libertate-plocon. Nu altfel, în urmă cu trei decenii, ne-am trezit noi ăştia, zice-se emancipaţi, dar şi mai derutaţi/ debusolaţi/ şi iarăşi la lume daţi, de nu ştiam încotro s-o apucăm. Ating astfel şi spinoasa problemă a celor 30 de ani, temă (pentru acasă) dată de ZDI, de care nu m-am nevoit a mă achita, fiind, eu şi tranziţia (dinspre se ştie ce, dar nu se ştie încotro) chit/ic. Asta nu-nsamnă că tac ca peştele cu acelaşi nume, ci doar că iau o pauză, consumul excesiv de serbări, cum şi de prohodiri, dăunând grav sănătăţii.

Am rude, prieteni, (foşti) colegi, vecini, simpli ne/cunoscuţi, vrednici a purta numele acestui Înţelept al Creştinătăţii, Vasile (cel Mare). Fratele Constantin (optzecist sămănătorist) tocmai îmi spune (telefonic) că, între celălalt frate, Dumitru, şi el, a mai fost un făt, Vasile, care a murit la naştere. Astfel se explică distanţa mare (în ani, în luni şi-n sfinţi), de la Sf. Dumitru, până la Sf. Constantin (şi Elena). Părinţii noştri genitori erau vrednici în a lăsa urmaşi, şi-ar fi vrut ca fiecare mare sfânt să aibă copilul lui, în familie, după cum şi copilul – un sfânt care să-l proteguiască. Eu, nevrednic ierarh, m-am învrednicit totuşi a completa, prin alianţă, tabloul votiv, aducându-l în familie, fie doar cu numele, pe tatăl Rodiei, Vasile Duca. Pe care nu l-am cunoscut decât din portretizările ei. Şi căruia am încercat, post-mortem, să-i schimb destinul.

Tatăl ei, Vasile Duca, din Moreni,/ a murit cînd copila avea şase ani./ Era Ajunul Crăciunului./ Se dusese la Ploieşti, să cumpere brad./ O, brad frumos, să-i cînte, cu toţii./ Să se bucure Copila./ Şi, cum traversa strada, cu bradul în spate,/ a dat un camion peste el./ De ce să moară un bărbat tînăr,/ cu părul negru,/ cu sprincenele negre, îmbinate la rădăcina ochilor, lumina ochilor tăi?/ Vasile!, i-am strigat, Vasile,/ stai, nu traversa!/ Şi camionagiului: Opreşte! Pune frînă!/ Vezi că tocmai vrea să treacă/ un om cu un brad!// Şi-au trecut unul pe lîngă altul, la mustaţă.// Era să-l calce!, comentau oamenii./ Era să dea peste el!/ Dar nu l-a călcat/ şi Vasile/ a ajuns cu bradul acasă./ N-ai mai crescut orfană de tată,/ mergeai cu el, mîndră, prin oraş,/ la cofetărie, la film, la meci,/ şi-l prezentai tuturor:/ este tatăl meu, Vasile Duca,/ al lui Vasile Duca, comerciant şi cititor de frunte/ la Biblioteca Oraşului./ Cu el de mînă, nu-ţi mai era frică de nimeni. (Din Precedentele versuri de dragoste, 2014)

 Îmi sună şi-acum în minte, după cortina muzicală, vocea lui Vasile Tomazian, care deschidea celebra şi-atât de gustoasa emisiune radio, "Unda veselă": "Vasile, zise nevastă-mea Florica…"

"Floareee, unde-i Vasile?!?", îl auzeam strigând pe don Paul, bunul vecin de la etajul patru. Cu varianta: "Vasileee, unde-i Floarea?" Vasile Mihoci este fiul, congener cu Dragoşul nostru, iar Floarea, mama, cea care îl rodise. Născut pe 1 ianuarie, băiatul (acum conduce vehicule de mare tonaj prin Scandinavia) e cum nu se poate mai firesc să poarte acest nume. Tatăl, don Paul, şi el de mare tonaj, băutor şi bonom pe măsură. Ne vizitam uneori, la zile festive. Don Paul era (că nu mai e) atent, deferent cu mine şi galant cu Rodi. Ci doar ce-l auzeam vocalizând, de răsuna blocul: "Doamna Rodicaaa!" "Da, domnu Paul – răspundea Rodi, cu un surâs pedagogic – sunt aici. Doriţi ceva?" Mai intervenea în dialog şi doamna Floarea: "Paul, te rog, n-o plictisi pe doamna…" Domn Paul, de fapt, nu dorea nimic, asta era retorica lui, emanaţia stării confortabile în care se afla. Aşa a şi trecut acolo unde nu-i întristare, nici suspin, strigând pe cineva, spre a-i împărtăşi bucuria şi tristeţea dinlăuntrul sufletului lui, mare cât trupul.

Locuitorii Mitocului se numesc mitocani, nu?, îl tachinam pe Vasile Constantinescu, colegul de la "Cronica", descins din Mitoc, "unde-ngheaţă apa-n tioc/ şi găluştile pi foc", cum spune urătura. Chiar a doua zi după ce-a zburat Ceauşescu, în vidul de putere apărut, inclusiv la revista "Cronica", am făcut, cu el şi cu don Fănică Oprea, un triumvirat, iar în a treia zi am şi lansat, prin Piaţa liberă, şi cam libertină, a Unirii, o "Cronică nouă", vrând a arăta ce şi cât ne pasă nouă. Sigur a fost prima publicaţie din Iaşi care a aderat spontan la miraculoasa re/naştere a României (şi-a rumâniei). Cu timpul, vrerile şi poverile s-au mai nuanţat, s-au mai luminat, întunecându-se. Sau viceversa. Cu don Vasile am cronicărit vreo 27 de ani, el încă şi mai mult, cantonat La ţărmul clipei (titlul cărţii de debut poetic), în fascinaţia celui care, în loc de Evrica!, va exclama: Am inventat o planetă (titlul unei alte închipuiri lirice). De la an la an şi de la carte la carte, demersul său scriitoricesc (poezie, proză, eseistică) va pendula între rigoare şi dezabuzare, filonul filosofic din care s-a nutrit mereu, tentaţia de-a survola limitele cunoaşterii augmentându-i cronicizata "deşărtare a deşărtărilor", repovestită deseori în cheie sarcastică, până la ducerea în derizoriu. Nu fără un zâmbet (crispat). Onorat cu premii ale USR-Filiala Iaşi, comentat, recenzat, portretizat în reviste şi-n cărţi (de la Const. Ciopraga şi Liviu Leonte, la Valentin Taşcu şi Laurenţiu Ulici), cu o consistentă, definitorie pagină în academicul Dicţionar general al literaturii române (vol.2, C-D, Ed. Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2004), Vasile Constantinescu (18.12.1943 – 21.10. 2004), urmându-şi, pare-se, Destinul spiritului, şi vrând a elucida Misterul numărului apocaliptic 666, s-a absorbit din vreme, şi-atât de devreme!, Planetei Albastre. E de datoria noastră ca, din când în când, să-l aducem cu picioarele verbului pe Pământ.

Dar gata cu vasiliscul. Pe curând, cu şi despre Ionii literaturii române.  

Nicolae Turtureanu este director al revistei "Cronica veche", poet şi eseist

Publicitate și alte recomandări video