Minunat, nu-i aşa, concertul de Anul Nou al Filarmonicii din Viena, deşi - din păcate - sala era goală. Iată însă că unii au mers mai departe şi au abordat, frontal, o chestiune de fond. Trompetistul franco-libanez Ibrahim Maalouf elogiază „sublima orchestră” vieneză, dar constată, cu tristeţe şi revoltă, că ea se remarcă, vai, prin „lipsa diversităţii”. Această - cum a numit-o cineva - „contabilitate etnică” a stârnit, din fericire, reacţii de protest. Violonista Zhang Zhang de la Filarmonica din Monte Carlo a spus că afirmaţia lui Maalouf este o prostie şi a amintit cum sunt angajaţi instrumentiştii în marile orchestre: cântă în spatele unui paravan, juriul nu-i judecă nici după sex, nici după culoarea pielii, ci strict în funcţie de performanţele muzicale (întrebat câţi evrei sunt în orchestra Operei din Viena, Ioan Hollender a răspuns sec: „nu facem asemenea socoteli”). Pe cei care l-au contrazis, Maalouf i-a numit, ca să nu mai lungească discuţia, fascişti. Nu e un caz izolat. În septembrie anul trecut, New York Times atrăgea atenţia că opera nu mai poate să ignore problema rasială. Alexander Neel, noul director al Operei din Paris, a declarat că vrea să „decolonizeze instituţia şi operele puse în scenă” şi să promoveze diversitatea. După realismul socialist avem a face, după cum nota un comentator mucalit, cu realismul diversitar. Nu ştim, în acest moment, cum este respectat principiul diversităţii la Opera din Beijing, la Filarmonica Naţională din Indonezia sau la Teatrul de Stat din R.D.Congo. Trebuie să fim vigilenţi şi să ne documentăm.

***

Noua vicepreşedintă a SUA, Kamala Harris, este un star al momentului şi era de aşteptat să fie prezentă în celebra revistă Vogue, condusă de o altă celebritate, Anna Winstour. Harris va fi vedeta numărului din februarie al revistei care a făcut deja cunoscute două dintre fotografii. În ele, doamna vicepreşedintă este îmbrăcată sobru, cu un taior de culoare deschisă într-una dintre fotografii, în cealaltă cu un costum negru şi este încălţată cu bascheţi. Nu orice fel de bascheţi, ci bascheţi Converse, o marcă pe care Harris o iubeşte foarte mult (are o mulţime de perechi) şi care e deţinătoarea unui palmares impresionant: bascheţi Converse au purtat şi James Dean, Elvis Presley, interpreţii din faimosul film West Side Story, ca să nu mai spunem că marele Mick Jagger era, la ceremonia de oficiere a căsătoriei sale, încălţat în bascheţi! E posibil ca, având în spate o atât de glorioasă tradiţie, dna Harris să fie în bascheţi şi la jurământul de preluare a mandatului de vicepreşedinte. Ar fi o ceremonie cool. În plus, pentru fotografii, Kamala Harris a pozat în faţa unui perete acoperit cu o draperie roz, culoarea simbolică a lui Alpha Kappa Alpha, societate universitară (înfiinţată în 1908) având drept scop promovarea femeilor afro-americane. Toate bune şi frumoase numai că fotografia nu a plăcut tuturor. Luminile plasate de artistul fotograf au fost aşezate în aşa fel încât - sacrilegiu! - îi albesc faţa doamnei Harris. Este ceea ce se numeşte, în noua limbă a corectitudinii politice, whitewashing. Ziaristul Wajahat Ali de la New York Times a spus despre directoarea revistei că „după câte se pare, Anna Wintour nu prea are prieteni şi colegi de culoare”, iar militanta LGBTQ Charlotte Clymer a declarat că pur şi simplu fotografiile sunt foarte proaste. Acum, mă întreb şi eu, după ce am văzut şi alte fotografii: nu cumva e scandalos de albă doamna Harris?

***

Ne amintim că, după ce profesorul Samuel Paty a fost decapitat de un fanatic islamist, New York Times (da, tot el) titra: „Poliţia franceză a împuşcat mortal un bărbat în urma unui atac cu cuţitul” de unde rezulta că asasinul era transformat în victimă şi că, foarte probabil, poliţia a comis un abuz. Tot atunci, alt ziar cunoscut, Washington Post, comenta astfel tragicul eveniment: „în loc să combată rasismul sistemic, Franţa vrea să reformeze islamul”. Despre relaţia cu islamul a fost vorba şi într-o recentă emisiune de pe Radio France Culture, emisiunea „Répliques” realizată de Alain Finkielkraut, binecunoscutul academician. Le emisiune erau invitaţi Pascal Bruckner şi James McAuley, corespondentul la Paris al lui Washington Post. Emisiunea a avut momente de-a dreptul halucinante. McAuley a afirmat că universalismul francez este un eşec deoarece acordă prea mare importanţă islamismului (oricum, dixit McAuley, „Islamul e în Franţa dintotdeauna”!) şi toată povestea cu laicitatea statului e o manevră pentru a masca… rasismul sistemic! Când a venit vorba despre ce se întâmplă de mai mulţi ani în America (şi nu numai acolo), despre obsesia identitară, neofeminismul agresiv, transformarea antirasismului într-un neo-rasism, reducţionismul prin care totul e judecat în funcţie de rasă, sex, gen, orientare sexuală etc., McAuley a început să râdă în hohote. I se păreau lucruri normale şi se mira că nişte intelectuali parizieni îşi pierd vremea cu astfel de fleacuri. În final, a dat lovitura de graţie: a spus că, spre deosebire de interlocutorii lui, el e tânăr (are 32 de ani) şi că îl preocupă doar două probleme: Trump şi dorinţa să-şi cumpere mai târziu o casă, dorinţă în calea căreia ar putea sta odiosul capitalism neo-liberal. În ciuda titlului emisiunii, nici Finkielkraut, nici Bruckner n-au mai avut replică.

***

Şi totuşi… Revista Le Point consacră săptămâna aceasta un excelent dosar „noilor fanatici”. E vorba de ravagiile pe care le fac ideologia decolonială, delirul identitar, discursurile dogmatice, cenzura, intimidarea, confuzia întreţinută în mediile universitare etc. E aiuritor ce teze de doctorat se pot susţine acum. Două exemple, printre multe altele: „Decolonizarea lui Venus: mitul naşterii Afroditei, receptarea clasică în Renaştere şi constituirea unui corpus teoretic estetico-decolonial” sau „Studiu queer şi decolonial al literaturii irlandeze”. Revista publică şi un apel semnat de profesori universitari şi cercetători, reuniţi într-un for intitulat „Observatorul decolonialismului şi ideologiilor identitare” şi care îşi propune să semnaleze derivele şi imposturile intelectuale. O iniţiativă salutară.

Alexandru Călinescu este profesor universitar doctor la Universitatea “Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, critic literar şi scriitor