anunturi
Eurotrip
grandchef
anunturi
Bolta rece
anunturi
metalco

sambata, 24.10.2020

Viaţa ca teatru, omul ca spectacol

GALERIE
dana tabrea
  • dana tabrea
- +

Dacă viaţa ar fi asemenea unei scene de teatru, atunci omul nu ar putea fi decât actor sau spectator. Metafora vieţii ca teatru, în sensul scoaterii din context a replicilor lui Jaques din As You Like It de William Shakespeare, conduce la o interpretare prejudiciată („Lumea-ntreagă e o scenă şi toţi oamenii sunt actori”). 

Drept consecinţă a unei extrapolări şi a unei atribuiri improprii. Nu Will a susţinut că viaţa e o scenă, iar toţi oamenii actori; textual, e vorba de vârstele omului, de la prima şi până la cea de-a doua copilărie, concepute ca roluri, pe care omul-actor le joacă, intrând şi ieşind în mod repetat din scenă, întregul periplu culminând cu ultima scenă care cufundă totul într-un heblu al uitării.

Reputaţi regizori au transformat metafora în soluţie scenică, în mizanscena altor piese decât cea în care metafora apare explicit (Macbeth, în regia lui Luk Perceval), valorificând partea care se referă la intrările şi ieşirile din scenă („All the world’s a stage,/ And all the men and women merely players;/ They have their exits and their entrances”), accentuând latura umană a actorului, transformând spectacolul în meditaţie despre viaţă şi moarte. Următorul pas a fost acela de a răsturna motivul lumii ca teatru prin cel al teatrului ca lume. La limită, spectatorii sunt actori, iar actorii - spectatori în oglindă. Scena irupe de viaţă (Detalii naive, total lipsite de profunzime din viaţa şi moartea unor spectatori, regia: Radu Afrim).

Inevitabil, eşti un personaj (character) într-un scenariu (plot) şi înţelegi evenimentele contingente (acţiunile, dar şi rostirile umane) în relaţie unele cu altele, întrucât toate acestea constituie respectivul scenariu. Lumea poate fi comparată cu o pânză de sensuri care se ţese încontinuu, dar care se schimbă de la o cultură la alta şi de la o perioadă istorică la alta (conversaţia lumii omului). Povestea (story) noastră sau naraţiunea care reprezintă viaţa noastră nu pleacă de nicăieri şi nu tinde spre vreo concluzie: începe pentru fiecare dintre noi în momentul în care intrăm în conversaţia înţelegerilor şi a interpretărilor umane şi se sfârşeşte printr-o ieşire bruscă din scenă. Nu e absolută, ci relativă. Nu începe cu formula necondiţionată „La început (ab initio)…”, ci cu formula condiţionată „Odată ca niciodată…”. Nu se încheie cu o formulă necondiţionată, ci conduce mai departe spre o altă poveste. Oamenii nu sunt decât naratorii poveştii vieţii lor. A trăi devine posibil prin storytelling, ca storyteller al propriei vieţi. Spunându-şi povestea, oamenii nu fac decât să interpreteze lumea şi circumstanţele contingente ale vieţii lor în termenii conferirii de răspunsuri la situaţii anume, revelându-se astfel pe ei înşişi, alegându-şi în mod liber acţiunile, fie ca pe nişte anticipări ale unor satisfacţii, fie ca pe nişte întreprinderi de actualizare şi reactualizare de sine. Într-un continuu joc al (de)voalării şi dezvăluirii de sine.

Omul ca spectacol supravieţuieşte propriei poveşti, odată ce aceasta începe să fie spusă de ceilalţi. Odată ieşiţi din scena vieţii, oamenii zăbovesc în amintirea celor ce i-au cunoscut sau persistă în remuşcările celor ce i-au ucis. Trăiesc şi mor într-un scenariu fără final, prin amintiri şi emoţii pozitive, respectiv negative. Pot fi ucişi în mod simbolic de cei ce i-au dispreţuit şi trăiesc prin memoria celor ce i-au preţuit. Dar nu revin în scenă, odată exitul produs. Omul ca spectacol nu e nici actor şi nici spectator.

Am căutat în permanenţă omul din spatele actorului ori din spatele regizorului, gândirea ce se degajă din spatele constructului spectacular. De cele mai multe ori, omul din spatele actorului poate deveni el însuşi personaj sub bagheta regizorului. Am pus preţ pe corespondenţa dintre om (convingeri, experienţe, preocupări) şi opera sa, dintre teorie şi practică. Mai mult, dintre a şti şi a spune, dintre a fi şi a avea. Un regizor sincer nu ezită să îşi spună povestea prin intermediul spectacolului pe care îl creează.

Ideea spectacolului deplin, deopotrivă implicare şi detaşare, mă fascinează de foarte mulţi ani şi străbate ca un fir roşu, în cronici, evocarea spectacolelor vizionate. Sub lupă, spectacolele sunt mai mult sau mai puţin izbutite în funcţie de aspiraţia spre ori atingerea, sub anumite aspecte, a armoniei dintre detaşare şi implicare. Datorită apelului la subconştient în crearea rolului (inspiraţiei), implicarea şi detaşarea spectaculare pot să coexiste într-un tandem reuşit în economia unui spectacol. Victoria unei montări nu constă în proiecţii ingenioase şi nici în artificii iscusite, deşi până şi acestea pot face obiectul analizei din perspectiva relaţiei dintre implicare şi detaşare, ci în dozarea exemplară a detaşării şi implicării spectacologice.

Dacă omul ca spectacol nu e nici actor şi nici spectator, atunci în modul cel mai fericit exprimă armonia dintre detaşare şi implicare. Descoperim echilibrul dintre detaşare şi implicare la Florin Faifer, omul şi scriitorul, generatorul „efectului F.F.”, criticul şi omul ca spectacol deplin. Spunând povestea atâtor scriitori, dramaturgi, memorialişti, personaje etc., desăvârşitul companion Florin Faifer se rostea pe sine. Rostindu-se pe sine, narând, interpreta lumea şi pe ceilalţi. Într-un continuu joc al revelării şi (ne)disimulării.

De altfel, în evocarea personalităţii lui Florin Faifer la „Vocile memoriei” (Radio România Cultural, 13 septembrie 2020), Nicolae Mecu observă cum farmecul stilistic conferă unicitate scrierilor criticului, acesta abordându-şi subiectele (obiectele de studiu) deopotrivă cu înţelegere (empatie) şi cu detaşare (ironie, umor), ajungându-se la o extraordinară combinaţie de participare empatică şi detaşare producătoare de ironie şi de umor fin. În continuarea aceleiaşi evocări, Nicolae Mecu insistă asupra faptului că profilul omului nu îl contrazice pe cel al scriitorului. De o desăvârşită delicateţe, în acelaşi timp un iscusit moralist, Florin Faifer îşi examina semenii în acelaşi mod în care se apropia de figurile literare, cu empatie, dar şi cu detaşare, cu afecţiune, dar şi cu ironie.

Dana Ţabrea este profesor, doctor în filosofie şi critic de teatru (membru AICT)

© Drepturi de Autor (Copyright) - Acest articol este proprietatea Ziarul de Iasi (www.ziaruldeiasi.ro) si este protejat de Legea dreptului de autor si drepturilor conexe (8/1996). Preluarea acestui articol se poate face, potrivit reglementarilor in vigoare, doar în limita a maximum 500 de caractere, urmate obligatoriu de un link directionat catre acest articol! Orice incalcare a acestor prevederi va fi supusa procedurilor pentru intrarea in legalitate si recuperarea daunelor.

Ultima ora

editorial

Generaţia de aur şi statul perpendicular

Nicolae GRECU

Generaţia de aur şi statul perpendicular

Hagi şi colegii săi de generaţie nu joacă așa cum cântă geometria politică.

Filmuletul zilei

opinii

Pericolul manelizării cântecului popular (I)

Eugen MUNTEANU

Pericolul manelizării cântecului popular (I)

Agresive şi insidioase, subprodusele culturale pe care le numim, cu un termen generic, manele ne dau măsura răspândirii îngrijorătoare a ţigănirii unei mari părţi a publicului românesc.

Iubirea de vrăjmaşi nu e un soi de love story

pr. Constantin STURZU

Iubirea de vrăjmaşi nu e un soi de love story

Aceasta e probabil cea mai grea poruncă din toată Evanghelia: "Iubiţi pe vrăjmaşii voştri!". Completată imediat de: "faceţi bine celor ce vă urăsc pe voi; binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, rugaţi-vă pentru cei ce vă fac necazuri" (Luca 6, 27-28). Pare greu de împlinit acest cuvânt din două motive: pentru că nu înţelegem de ce ni se adresează nouă acest îndemn şi pentru că nu ştim ce înseamnă "a iubi".

Archaeus

Alex VASILIU

Archaeus

Chiar dacă nu aş fi avut posibilitatea să ascult concertul de duminică, 4 octombrie, gândurile despre Archaeus şi-ar fi găsit locul aici. Nu doar pentru că s-au împlinit trei decenii şi jumătate de când a fost înfiinţat. 

pulspulspuls

Hopa: madama senator a fost văzută prin târg...

Hopa: madama senator a fost văzută prin târg...

O ştire pozitivă pe ziua de astăzi, dacă tot e uichend: apreciem în mod deosebit efortul madamei senator şi notar de Bucureşti Iulia Scântei de a bate atâta amar de drum până la Iaşi personal, deşi putea semna o împuternicire, cum face atâtea pentru partid, ca să îşi depună aici dosarul de candidat la un nou mandat de senator. 

Caricatura zilei

Plasma

Editia PDF

Bancul zilei

COVID ne-a învatat sa ne spalam pe mâini. Sper sa apara un virus care sa ne învete sa ne spalam si pe picioare. (...)

Linkuri

Alte ziare locale

    Intrebarea zilei

    Relaxarea condițiilpr de deplasare în starea de alertă va duce la:

    vezi raspunsuri

    Copyright 2006-2020 © Ziaruldeiasi.ro Toate drepturile rezervate.