Viața la țară

Chiar la începutul anilor nouăzeci, după Revoluție, m-am împrietenit cu o profesoară americancă (din New York), venită la Universitatea noastră – pentru două semestre academice – cu prestigioasa bursă Fulbright. Susan era o femeie frumoasă sau, oricum, distinsă. Avea un aer jovial şi o vestimentaţie non-conformistă. Faptul nu trecea neobservat în tabăra opusă, cea masculină, numeroşi bărbaţi tineri şi vârstnici stăruind uneori cu privirile asupra sa – destul de supărător – pe stradă, la piaţă ori chiar pe culoarele facultăţii. Voluntara urmaşă a coloniştilor Lumii Noi nu părea să fie preocupată, deşi, câteodată, o vedeam grăbind pasul în preajma unor astfel de „admiratori”. Într-o bună zi însă, inevitabilul s-a produs. Susan apăru la Catedră cu o falcă în cer şi cu una în pământ, nereuşind să spună ce s-a întâmplat timp de mai multe minute, din cauza indignării. Suficient de târziu, îşi recăpătă ritmul respiraţiei şi îmi povesti, cu glas tremurat, cum un tânăr zâmbitor (şi, aparent, civilizat) se apropie de ea, undeva pe lângă intrarea principală în Universitate şi, fără ezitări sau complexe, îi palpă abrupt o zonă intimă a corpului. Profesoara – confruntată prima oară în viaţă cu o situaţie de acest gen – nu ştiu exact cum să reacţioneze. Urcă oripilată scările, încercând cu greu să-şi înăbuşe umilinţa şi să-şi revină din şocul emoţional suferit. Pe măsură ce perplexitatea generată de traumă se disipă, Susan începu să judece lucrurile la rece. Educaţia culturii liberale, transmisă de către strămoşii săi de-a lungul câtorva generaţii, dădu în cele din urmă un verdict clar şi riguros.

Respectivul individ era un agresor periculos care îi violase libertatea individuală, integritatea psihică şi, nu în ultimul rând, demnitatea. Pentru toate, legea urma să-l pedepsească exemplar. Susan dori mai întâi să facă o plângere oficială la Poliţie, în urma căreia – spera ea – ofiţerii ieşeni vor organiza filtre de prindere a infractorului, pe o arie cât mai largă în jurul Universităţii, alcătuind, totodată, un portret-robot al celui în cauză, pe baza declaraţiei victimei, preconizată ca minuţioasă şi elaborată. Ulterior, se imagina depunând mărturie într-un tribunal românesc, ca parte din procesul penal intentat violatorului, proces reflectat cu prisosinţă în mass-media. Nu excludea o posibilă îmbunătăţire a codului de legi (de protecţie a individului), îmbunătăţire făcută special pentru mărirea pedepsei oribilului criminal din mediul universitar. Colega mea construise chiar o „filozofie” a inculpării brutei, centrată pe prioritatea libertăţilor persoanei într-un stat de drept. Aici nu fusese doar un atac sexual izolat, ci sfidarea unei întregi concepţii democratice despre identitatea individului în sistem. Ca femeie, ei i se negase – prin intermediul gestului obscen – statutul de individualitate, fiind transformată în „obiect”. Acesta era, în realitate, faptul cel mai grav: femeia-persoană devenise, într-o secundă de instinct sordid, femeia-obiect. La sfârşitul tiradei juridice şi doctrinare, americanca mă privi cu un optimism nedisimulat, întrebându-mă de unde ar trebui să începem.

Precipitat, am închegat ad-hoc un înverşunat discurs ideologic pe tema libertăţilor individuale şi a necesităţii impunerii lor cu orice preţ în sistem, fie el şi unul „tranziţional”, ca al nostru bunăoară, insistând pe admirabila distincţie dintre „femeia-persoană” şi „femeia-obiect” (ca sursă a unei pledoarii avocăţeşti de succes). Apoi, învins de propriu-mi entuziasm fabulatoriu, am tăcut ruşinat. I-am mărturisit cu glas stins – dar de o tragică francheţe – că România nu era pregătită pentru astfel de nuanţe. Cei care au/am trăit acele vremuri își amintesc, desigur, că așa era. Zâmbind amar, Susan ieşi din reveria diurnă, în care căzuse subit, şi spuse conciliant că înţelege. Generoasă, făcu uitată povestea, continuându-şi stagiul academic ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic. Aveam să o reîntâlnesc, peste doi, ani în SUA, unde am rememorat, amuzaţi, întâmplări trăite împreună pe parcursul şederii sale în Iaşi. Mai puţin pe aceasta. Eu însumi ocolesc adesea incidentul, atunci când fac experienţe anamnetice (scriind acum despre episod, încerc, în mod evident, să-l exorcizez). Autarhia românească rezistă din păcate, în timp, ca o boală cronică. Chiar și în modul în care, la noi, femeia este încă redusă la „obiectualitatea” patriarhală. Vreau să fiu bine înţeles. Nu mă refer numai la actul de brutalitate îndreptat împotriva femeii (deși el, luat în sine, reprezintă o abominație) – într-o manieră, aş spune, tradiţională la români – şi nu mă gândesc nici numai la marginalizarea forţată a compatrioatelor noastre în sistem. Am în minte întreaga mentalitate istorică băștinașă, axată pe transformarea femeii în obiect. Bărbatul român se comportă frecvent aidoma unui şef de trib. Galanteria lui teatrală (cu plecăciuni cavalereşti, sărutări de mână şi cuvinte pompoase) nu trebuie să inducă în eroare. Ea ascunde, de fapt, mica vanitate a conducătorului de clan. Acesta îşi „protejează” și îşi „divinizează” supuşii – sursa recunoaşterii şi legitimării lui ca fiinţă dominantă.

Dincolo de orice presiune a „corectitudinii politice” (pe care am dezavuat-o mereu în latura ei excesivă), mă întreb cât timp ne va mai trebui până să ieșim din paradigma primitivismului sufletesc?

Codrin Liviu Cuțitaru este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași

Publicitate și alte recomandări video